Ne ceru părerea în privinţa unei liste pe care o alcătuise, distribuind diverse sarcini membrilor grupului în legătură cu asaltul Everestului. Furăm amândoi de acord cu el în privinţa alegerii făcute. Ne-am dus apoi toţi trei în cortul cel mare, unde se adunaseră membrii expediţiei.
Înăuntru domnea o impresionantă atmosfera de emoţie stăpânită şi de încredere. Hunt începu să
vorbească şi, ca la un semn, în cort se făcu tăcere, fiecare ascultând cu mare atenţie spusele lui.
El arătă cum vedea posibilă rezolvarea diferitelor probleme în legătură cu: versantul lui Lhotse, instalarea unei tabere bine aprovizionate pe Şaua-de-sud, aşezarea unei tabere la foarte mare înălţime – la 8534 m – şi, în sfârşit, cele doua asalturi care urmau să se facă cu cele două tipuri de aparate de oxigen. Niciuna din aceste probleme nu era nouă pentru noi aşa că puteam citi pe feţele tuturor acelaşi gând: „Hai o dată John! Spune-ne ce sarcini ai trasat fiecăruia din noi!”
Hunt citi apoi lista întocmită şi, pe când rostea numele şi misiunea pe care i-o încredinţase fiecăruia, se putea auzi cum se destindea încordarea printr-un oftat de uşurare. Problema spinoasă a versantului lui Lhotse fusese încredinţată lui Lowe, Westmacott şi Band; importanta misiune de a conduce un număr mare de şerpaşi până pe Şaua-de-sud, lui Noyce şi lui Wylie; prima echipă de vârf care avea să folosească puternicul aparat de oxigen cu circuit închis avea să
fie formată din Evans şi Bourdillon; Hunt şi Gregory erau grupul de sprijin care trebuia să
instaleze tabăra a IX-a la 8534 m iar Tenzing împreună cu mine formam a doua echipă de vârf, folosind aparate de oxigen cu circuit deschis. Tenzing era în cort cu noi şi Hunt îi explică într-o hindustană curgătoare amănuntele planului şi împărţirea sarcinilor. Când Hunt ajunse la numele său, Tenzing zâmbi ca şi cum ar fi fost foarte satisfăcut. De fapt, cred că toţi erau mulţumiţi, afară poate de bietul Mike Ward căruia i se ceruse să rămână ca rezervă. El găsea probabil că
obligaţiile sale de medic stinghereau în mod nefericit activitatea sa de alpinist.
Fără să mai pierdem timp puserăm imediat planul în aplicare, dar chiar de la început grupul de asalt al versantului lui Lhotse se descompletă. Band răci şi trebui să se reîntoarcă la bază iar Westmacott, deşi încercă în repetate rânduri să urce mai sus de 6700 m, nu reuşi. Tot greul căzu pe umerii lui George Lowe. La 11 mai George era instalat în tabăra a VI-a la o înălţime de 7000 m. Singurul lui tovarăş era doar Ang Nyima, un şerpaş puternic şi rezistent. În condiţii atmosferice mizerabile aceşti doi oameni lucrau din greu, tăind nenumărate trepte pe povârnişurile abrupte de gheaţă, întinzând corzi fixe pe porţiunile mai primejdioase şi, în general, transformând acest traseu de ascensiune care cerea o înaltă tehnică, într-unul uşor de urcat pentru un om greu împovărat.
Vremea ne îngrijora nespus. Timp de şase săptămâni nici o zi nu trecuse fără să
viscolească şi părea că se înrăutăţea tot mai mult. Ne temeam să nu fi sosit cumva musonul şi încercările noastre de a cuceri vârful să nu fie condamnate eşecului. Eu eram ocupat în acest timp în Circul-de-vest, conducând grupuri de şerpaşi de la tabăra a III-a la a IV-a şi îndărăt. Cinci zile la rând a nins foarte mult şi cinci dimineţi, una după alta, a trebuit să fac pârtie ca să străbat Circul prin zăpada proaspăt căzută, groasă de 30-45 cm. Situaţia era destul de descurajantă dar, cu toată vremea rea, lucrul mergea înainte. Majoritatea proviziilor noastre fuseseră transportate peste căderea de gheaţă şi ajunseseră departe, pe drumul care ducea prin Circul-de-vest. La 14
mai, cei mai mulţi dintre noi ne mutasem la tabăra a IV-a, iar George Lowe reuşise să ducă
traseul până la 7300 m unde găsise un loc bun pentru tabăra a VII-a.
86
La 15 mai, am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu versantul lui Lhotse. Împreună cu Noyce şi cu trei şerpaşi, am cărat poveri până la tabăra a VI-a. L-am găsit acolo pe George care se odihnea în ziua aceea. Cu toate că muncise atâta vreme fără oxigen, la această înălţime considerabilă, arăta destul de bine şi era într-o formă excelentă. După ce am ales o serie de lucruri: un cort, un primus, alimente, combustibil, le-am împărţit în patru între cei trei şerpaşi şi mine şi le-am dus apoi la tabăra a VII-a.
A transporta poveri şi a deschide drum prin zăpadă la aceasta altitudine, fără a folosi oxigen, însemna o muncă foarte grea.
Când am ajuns la 7300 m, punctul cel mai înalt pe care îi atinsesem vreodată, fui cuprins de o bucurie de nedescris; mă simţeam foarte bine şi-mi dădeam seama că dacă era nevoie, puteam urca mult mai sus. M-am reîntors la baza de înaintare puternic impresionat de pantele prăpăstioase şi de greutăţile traseului şi cuprins de o mare admiraţie faţă de munca depusă de Lowe şi Ang Nyima pentru croirea acestui drum.
Acum începea cea mai nefericită perioadă a expediţiei, în care, de multe ori părea că
întregul asalt avea să eşueze. De pe platoul de observaţie, de la baza de înaintare, puteam urmări cu binoclul toată activitatea care se desfăşura pe versantul lui Lhotse şi cum în fiecare dimineaţă
un grup de alpinişti se uitau cu nelinişte în sus. Dar niciunul nu era mai îngrijorat ca John Hunt.
„16 mai…: George Lowe şi Wilf Noyee au pornit de la tabăra a VI-a la a VII-a, dar după
ce au parcurs jumătate din drum s-au întors. George luase un somnifer cu efect dezastruos şi adormea mergând…”
O zi importantă pentru noi era pierdută!
„17 mai…: George şi Wilf au ajuns la tabăra a VII-a şi au efectuat o scurtă recunoaştere mai sus… Wilf s-a reîntors însă după aceea la baza de înaintare cu şerpaşii, iar Mike Ward şi Da Tenzing au rămas cu George…” „18 mai…: George, Mike şi Da Tenzing au urcat o mică
porţiune deasupra taberei a VII-a după care s-au reîntors la tabără. Ei nu au mai reuşit să atingă
înălţimea din ziua precedentă…”.
În ziua în care echipa pornise pe Lhotse, emoţia de la baza de înaintare fusese foarte puternică. Hunt era mai încrezător decât fusese toată săptămâna. Am urmărit apoi cum micile siluete ale membrilor echipei se mişcau încet pe marea întindere a versantului superior al lui Lhotse. Ne dădeau impresia că vor ajunge la capătul de sus al gheţarului Lhotse şi că vor putea traversa spre Şaua-de-sud. Vor putea să ajungă chiar pe Şaua-de-sud? Dar deodată s-au oprit şi s-au întors. Ne-a cuprins atunci desperarea.
„. Era clar că pe Lhotse era vânt şi ger, dar noi cei din tabăra a IV-a aveam impresia că
celor de sus le lipsea oarecum avântul.”
Am avut o discuţie aprinsă cu Hunt. Întreg asaltul asupra lui Lhotse era prea slab; George Lowe făcuse treabă bună dar stătuse acolo sus prea mult timp şi nu mai avea energie.
Dacă nu ne străduiam să forţăm drumul spre Şaua-de-sud cât mai curând, n-aveam decât să ne întoarcem acasă degrabă; aşteptam cu toţii aici jos nefăcând nimic, văzând cum expediţia se năruia sub ochii noştri. De ce oare nu puteam, să urcăm pe Lhotse câţiva din noi şi să ducem treaba la bun sfârşit? Dar Hunt, deşi era tot atât de neliniştit ca şi noi, refuza să se lase influenţat de argumentele noastre şi să pornească într-o acţiune pripită şi nechibzuită. Planul lui era să-şi menţină echipele de asalt în condiţie bună pentru misiunile lor speciale şi să nu le expună pe versantul lui Lhotse. Dar toţi vedeam că suferea că nu e acolo sus.
„19 mai…: Am privit tabăra a VII-a nerăbdători şi îngrijoraţi, dar nu vedeam nici un semn de activitate. Sufla un vânt puternic care se mai îmblânzi către orele 11 şi totuşi ei nu dădeau nici un semn de viaţă. John era foarte deprimat. Band coborî până la noi să ia un grup de 87
şerpaşi cu poveri la tabăra a VII-a şi ne spuse că, după părerea lui George, prea puternic era vântul şi prea frig ca să poată porni mai departe…”
Pierdeam timp preţios şi înaintarea noastră spre Everest ajunsese de fapt la un punct mort. Fără îndoială că era necesară o acţiune energică. John Hunt luă o hotărâre curajoasă.
Decise să înceapă imediat faza următoare de operaţii: transportarea echipamentului şi a alimentelor sus pe Şaua-de-sud. Traseul nu era complet stabilit aşa că aceştia trebuiau să şi-l facă
singuri. Noyce, care conducea primul grup de şerpaşi, avea marea răspundere de a-i duce pe şa.
La 20 mai, el şi cei nouă şerpaşi ai săi urcară încet spre tabăra a VII-a; mai târziu, în aceeaşi zi, George Lowe şi tovarăşii lui se reîntoarseră la baza de înaintare. Cu toată munca lui timp de zece zile pe versantul lui Lhotse, fără oxigen, George era într-o formă excelentă şi ne declară că era gata să-şi reînceapă activitatea după câteva zile de odihnă.
În ziua de 21 mai am ieşit cu toţii din corturi foarte devreme fiindcă ştiam că avea să fie o zi hotărâtoare pentru noi. „Vor voi oare şerpaşii să pornească?”, era întrebarea pe care ne-o puneam fiecare. Multă vreme nu se zări nimic, întreaga tabără fu cuprinsă de o stare de deprimare generală, însă la ora 10 cineva scoase un chiot şi privirăm cu toţii în sus unde se vedeau două mogâldeţe urcând deasupra taberei a VII-a. Şerpaşii refuzaseră să pornească, aşa că
Noyce şi inimosul Araiullu încercau să facă traseul singuri, folosind oxigen. Emoţia noastră era la culme în timp ce-i urmăream cu privirea cum urcau dârz pe gheţarul Lhotse ca să cotească
apoi brusc la stânga de-a curmezişul marelui traverseu care ducea spre Şaua-de-sud. Cu fiecare sută de metri cucerită de ei se ridica şi moralul nostru.
