Priveam lipsit de încredere traseul dinaintea mea când deodată mă năpădi un val de emoţie: „Ei prieteni! Muchia aceea e marginea Circului-de-vest; dacă ne putem căţăra pe stânca de acolo, am reuşit!” Dar stânca arăta tot atât de inaccesibilă ca şi toate celelalte. „Poate e mai bine să o ocolim”, am spus cu desperare, însă între noi şi cotul ce trebuia să-l facem se găsea obişnuita îngrămădeală de blocuri de gheaţă şi de crevase. Am pornit, prin urmare, să ne croim drum peste ele. M-am lăsat să lunec în jos de pe şa şi, cu o lovitură de piolet, am tăiat din drum o bucată de gheaţă care căzu într-o crevasă. În clipa următoare, terenul se zgudui puternic sub picioarele mele. „Altă porţiune care se clatină – strigai eu celor din spate – ţineţi coarda întinsă”.
Ne-am adunat cu toţii la cotul stâncii. O serie de seracuri mici ne bloca drumul. George încerca să treacă peste ele. La fiecare lovitură de piolet însă, seracurile se cutremurau destul de tare, fapt care ne-a convins că ne osteneam degeaba. Chiar la cotul stâncii se găseau doi pereţi subţiri de gheaţă care se înălţau vertical, lăsând între ei o deschizătură de vreo 60 cm, printre care 77
se zărea, de cealaltă parte, un teren accesibil. Nu era prea prudent să trecem pe acolo, mai ales dacă pereţii s-ar fi apropiat, chiar în momentul trecerii printre ei… Ei bine, cel ce ar trece, ar simţi atunci ceea ce simte nuca între dinţii spărgătorului de nuci. M-am cutremurat în sinea mea dar, neavând încotro, am început să tai trepte pe ambii pereţi. Gheaţa suna a gol, pereţii însă nu se clintiră. Am intrat între ei continuând să tai trepte. Nu după mult timp am reuşit să ies pe partea cealaltă, la loc sigur. Am strâns coarda şi ceilalţi au trecut şi ei cât au putut mai repede.
Am mai mers câţiva metri depărtându-mă de cotul stâncii şi am privit terenul din faţa noastră. Nu prea era promiţător, ce-i drept! Peretele de gheaţă era mult mai mic, dar nu puteam zări nici o spărtură în această solidă baricadă naturală. Am pornit de-a lungul bazei stâncilor, cercetându-le amănunţit. Într-un loc, partea de sus se retrăgea formând un unghi accesibil urcării, dar baza, care era înaltă de aproape 5 m, se apleca înainte şi nu vedeam nici o posibilitate de a mă căţăra pe ea. Am ocolit atunci altă stâncă. Drept în faţa mea, un contrafort de gheaţă se rezema alene de peretele ei. L-am cercetat cu privirea până sus şi am văzut că se termina pe o faţă dreaptă. Dar, deodată ceva îmi atrase atenţia. Partea de sus a feţei era despicată de o crăpătură verticală – acolo începea o crevasă. Dacă pătrundeam în interiorul crevasei, atunci puteam să-mi croiesc drum până sus. Lowe şi Band erau de aceeaşi părere: era singura noastră
şansă.
Am început prin urmare să tai trepte în sus pe contrafort. Acesta era foarte abrupt iar gheaţa dură şi netedă căuta parcă mereu să mă împingă jos de pe trepte. Am ajuns la capătul contrafortului şi m-am lipit de peretele rece de deasupra, în timp ce de-abia îmi trăgeam sufletul.
Nu mi-a plăcut cum arătau treptele pe care le făcusem în continuare şi care duceau spre crevasă.
Gheaţa care se bomba în afară ca o surplomba îmi făcea aproape imposibilă menţinerea echilibrului, iar sub mine se deschidea o prăpastie adâncă. Dacă aş fi putut aduce la mine, sus pe contrafort, pe vreunul din tovarăşii mei ca să mă asigure în coardă, aş fi putut totuşi să încerc să
înaintez. Am căutat un loc potrivit să-mi înfig undeva pioletul şi am reuşit să-l înţepenesc puternic între contrafort şi perete. Am făcut o buclă de autoasigurare şi am prins-o de piolet, ceea ce mi s-a părut un sprijin destul de solid. Band începu să urce încet pe treptele tăiate şi eu filam coarda. A ajuns repede sub mine şi de acolo şi-a înfipt şi el pioletul alături de al meu. Mi-a făcut asigurarea la pioletul său şi în felul acesta am fost gata să pornesc mai departe. Mi-am întins braţul cu grijă şi am cioplit o treaptă în interiorul crevasei, pe unul din pereţi. Apoi, fără să mai stau pe gânduri, am pornit în jurul peretelui de gheaţă surplombat, intrând în întunericul înfiorător al crevasei. Era ca şi cum aş fi „intrat într-o altă lume, o lume în care domnea o lumină
verde, odihnitoare, cu pereţi reci şi alunecoşi. M-am oprit să-mi recapăt echilibrul şi am privit în sus. Marginea crevasei se afla doar la vreo 4 m deasupra mea. Am început să tai un şir de trepte în fiecare din cei doi pereţi şi aşchiile de gheaţă pe care le făceam cădeau zomăind voios în adâncurile crevasei de sub mine. Tremuram de încordare şi cu picioarele înfipte în cei doi pereţi am urcat treptele făcute, tăind mereu altele, mai departe. Ajuns sus am întins mâna şi am curăţat zăpada de pe marginea de deasupra crevasei. M-am mai înălţat apoi cu o treaptă. În clipa următoare am întins braţul peste margine şi, câteva secunde mai târziu, eram afară din crevasă.
Cu un strigăt de uşurare şi bucurie, i-am chemat pe ceilalţi să urce după mine. Nu puteam să-i văd, dar în timp ce filam coarda, îmi dădeam seama că urcau – după zgomotele pe care le făceau şi care dădeau impresia că vin din fundul pământului. În sfârşit apăru un braţ, apoi capul lui Band ieşi şi el din crevasă, târându-se spre mine. George Lowe apăru îndată în urma lui.
Am privit de acolo în jurul nostru. Nu mai era nici o îndoială – ne aflam pe pragul Circului-de-vest. Stânca pe care stăteam părea gata să pornească în orice moment în josul căderii de gheaţă dar era legată de regiunea din spatele lui printr-o punte excelentă de zăpadă. Cuprinşi 78
de un nou avânt am trecut-o ca la asalt, am urcat o pantă micuţă şi ne-am oprit să privim sub noi o văgăună plină de zăpadă cu aspect îmbietor. Era un loc ideal pentru tabăra a III-a, foarte spaţios şi destul de sigur.
Ne-am reîntors apoi coborând pe căderea de gheaţă, plini de elan şi sfidându-i primejdiile. Ne-am răsucit trupurile prin crăpătura crevasei, ne-am strecurat aproape striviţi prin
„spărgătorul de nuci” şi am traversat repede spre şaua mică. De acolo, printr-o lungă traversare am descoperit o cale scurtă în jos spre „crevasa macabră”. Am trecut cu mare grabă de partea cealaltă şi am pătruns în labirintul crevaselor de dincolo de ea. Coborând peste seracul înclinat, pe la poalele primelor turnuri de gheaţă, ne-am lăsat în jos pe ultima râpă spre tabăra a II-a.
Acum, puteam vedea corturile şi, spre surprinderea noastră, am zărit lângă ele două persoane.
Le-am făcut semne cu mâna şi am coborât grăbiţi la tabără. Cei de jos erau John Hunt şi Ang Namgyal. Ne-am bucurat mult văzându-i. Hunt părea foarte mulţumit de noutăţile noastre, deşi era departe de a fi încântat de aspectul primejdios al traseului descoperit. El urcase drumul greu de la tabăra de lângă lac, stăpânit de dorinţa vie de a afla personal tot ce realizasem. L-am condus pe Hunt înapoi pe traseul proaspăt făcut până la „crevasa macabră”, ca să-şi dea seama cum arăta drumul, apoi ne-am reîntors la tabăra a II-a unde ne aştepta toată lumea.
Nu-l invidiam de loc pe John Hunt de faptul că trebuia să hotărască dacă acest drum putea sau nu fi folosit de către hamalii noştri. Desigur că traseul prezenta pericole, însă atât George Lowe cât şi eu eram convinşi că nu exista altul. Singura alternativă era doar să
abandonăm complet asaltul, ceea ce nu era de conceput. Hunt a fost de acord, aşa după cum şi bănuiam, că trebuia să folosim traseul descoperit, dar sublinie că era de datoria noastră să nu precupeţim nici un efort pentru a putea reduce la minimum primejdiile lui. Ne-am legat toţi în coardă şi ducându-ne fiecare echipamentul personal, am pornit la vale. Am traversat cu grijă
regiunea „Bombei atomice” urmând drumul şerpuitor printre blocurile de gheaţa, am trecut grăbiţi prin „Aleea iadului” şi am ajuns la tabăra de bază într-un timp surprinzător de scurt, destul de obosiţi, ce-i drept, dar pe deplin mulţumiţi de rezultatul sforţărilor noastre.
79
A DOUA BARIERĂ
În programul de aclimatizare – pe care Hunt ni-l alcătuise cu multă grijă – erau prevăzute, după o perioadă de eforturi mari şi continui răstimpuri de odihnă, la altitudini mai joase. Unii dintre noi nu simţeam neapărat nevoia acestui răgaz însă Hunt, dând dovadă încă o dată de multă chibzuinţă, ne convinse să respectăm programul. Ca urmare am coborât cu toţii la tabăra de la lac unde în ciuda ninsorii, nelipsite în fiecare după-amiază, care nu mai contenea, am trăit adevărate clipe de odihnă, uneori scriind scrisori sau reparându-ne echipamentul. La numai câteva zile am reluat asaltul. Prima noastră sarcină a fost să consolidăm drumul pe căderea de gheaţă, pentru ca şerpaşii să-l poată urca mai uşor. Pentru aceasta, o parte a grupului cantonată în tabăra de bază şi-a concentrat eforturile asupra părţii de jos a traseului. S-au adus din vale prăjini lungi de brad de care s-au legat scări de aluminiu şi care urmau să fie folosite ca punţi peste crevasele mai greu de trecut. S-au instalat corzi fixe de-a lungul zonelor primejdioase, denumite de noi mai înainte „Spaima lui Mike” şi „Spaima lui Hillary”, iar unele din seracurile cele mai ameninţătoare au fost înlăturate din drum. Dar cu toată munca depusă, traseul n-a fost niciodată
nici uşor de străbătut şi nici prea sigur. Zăpada care cădea zilnic acoperea mereu cărările, iar în regiunea „Bombei atomice” mai întotdeauna apărea peste noapte o nouă crevasă sau se lărgea una din cele existente. Căderea de gheaţă fiind într-o continuă mişcare necesita o atenţie permanentă.
Cealaltă parte a grupului lucra pe partea superioară a căderii de gheaţă. Tabăra a III-a am instalat-o împreună cu Westmacott şi de acolo am început să îmbunătăţim amândoi porţiunea de drum de sub ea. Am instalat o scară lungă de frânghie peste partea de jos a stâncii de gheaţă
pentru a înlătura urcuşul anevoios peste „contrafort şi prin crevasă”, legând totodată o coardă
fixă prin „spărgătorul de nuci”. Westmacott părea că şi-a recăpătat pe deplin forţele, ba chiar într-o seară, ca să dovedească cât de mult s-a aclimatizat, a scos un exemplar din ziarul „Times”
şi a început să dezlege un joc de cuvinte încrucişate – o ispravă pe care eu unul nu aş fi fost în stare s-o fac nici chiar la nivelul mării.
Deşi tabăra a III-a era instalată la intrarea în Circul-de-vest, eram încă despărţiţi de acesta printr-o enormă crevasă, aceeaşi la care ne oprisem în 1951 şi care dăduse atâta de furcă
elveţienilor în 1952. Am cercetat-o foarte amănunţit, dar n-am putut descoperi nici o punte de trecere peste ea. Într-un singur loc unde avea o lărgime doar de vreo 4 metri şi jumătate am fi putut face un pod cu scara noastră de aluminiu. În dimineaţa zilei de 25 aprilie, împreună cu Westmacott, am încercat să forţăm un drum prin mijlocul crevasei. După un urcuş greu care ne-a cerut mult timp, am ajuns la peretele celălalt în care se afla o crăpătură care ducea până la marginea de sus. Gândeam că am fi putut merge pe ea, dar până la sfârşit ne-am dat seama că ne-am fi avântat pe un drum greu şi plin de riscuri, impracticabil pentru şerpaşii noştri încărcaţi cu poveri şi de aceea ne-am reîntors la tabără.
După-amiază sosi un nou grup: Hunt, Evans, Noyce, Gregory şi Tenzing împreună cu un număr mare de şerpaşi. Era primul transport masiv de provizii şi materiale peste căderea de gheaţă şi totul mersese de minune. Totodată era şi primul urcuş care depăşea tabăra de bază pe care îl făcea Tenzing în acest an, aşa că i-am cerut părerea despre traseu. Tenzing se arătă foarte mulţumit de el. Am instalat la repezeală o tabără mare, iar alimentele şi echipamentul le-am făcut câteva grămezi pe care le-am acoperit cu foi de cort. Şerpaşii-culii care nu ne mai erau trebuincioşi fură conduşi de Mike Westmacott jos la tabăra-de-bază. Curând după prânz se porni să ningă des, atât de des că în scurt timp pânza corturilor începu să se lase sub povara zăpezii. Pe la patru s-a înseninat şi s-a lăsat un ger aspru. Hunt era frământat mereu de acelaşi gând: cum să
80
învingă ultima barieră pentru a pătrunde în Circul-de-vest. Deodată, fără a mai sta prea mult pe gânduri, ne-a propus să folosim restul zilei pentru a podi crevasa cea mare. Am pornit deci prin zăpada proaspătă şi moale, Hunt, Evans, Noyce, Tenzing şi cu mine, purtând trei scări de aluminiu lungi de 1,80 m fiecare. La marginea crevasei, le-am prins una de alta cu buloane puternice, aşezând apoi cu multă grijă pe locul ales scara lungă acum de 5,40 m. Deşi depăşea crevasa cu vreo 60 cm nu aveam de loc convingerea că puntea noastră ar putea prezenta multă
siguranţa peste prăpastia aceea adâncă. Ca să o încerc, am trecut peste ea în patru labe şi, deşi se legăna puţin, mi-a părut destul de stabilă. Cu toate că se făcuse târziu, Hunt, cuprins de entuziasm, voia cu tot dinadinsul să pătrundă în Circul-de-vest. Cum unul dintre noi trebuia să se reîntoarcă la tabăra de bază pentru a răspunde chemării prin radio fixată pentru ora 5, Noyce a fost acela care, cu toată părerea lui de rău, s-a întors, luându-i cu el şi pe Tenzing. Hunt a trecut puntea în patru labe, urmat de Evans şi de mine. Ţinta noastră principală era să găsim un drum spre dreapta către centrul Circului-de-vest, departe de avalanşele care lunecau tot timpul de pe gheţarii care atârnau din umărul de sus al Everestului. Dar cu cât înaintam, observam că drumul ne ducea pe nesimţite chiar în direcţia acestor gheţari. Crevasele nu se mai sfârşeau, dar, din fericire, în afară de una, toate erau podite de zăpada groasă; Hunt care nu mai putea fi oprit din avântul lui a trebuit să taie un şir de trepte pentru a coborî şi apoi un altul în sus. pe peretele opus, ca să poată ieşi de partea cealaltă. Ajunserăm aproape sub masivul Everest, dar şi aici înaintarea noastră spre dreapta era barată de crevase de netrecut. Singura soluţie era să mergem repede peste povârnişurile pe care cădeau avalanşele, foarte aproape de stânci şi apoi să ne îndreptăm imediat spre interiorul Circului-de-vest, unde am fi fost în afară de orice pericol. Hunt nu mai stătu de loc pe gânduri. Se avântă peste blocurile de gheaţă şi peste zăpada adusă de avalanşe şi coti apoi imediat la dreapta. Nu m-am simţit pe deplin în siguranţă decât după ce am lăsat mult în urmă gheaţa care atârna deasupra capetelor noastre. Cuprinşi de entuziasmul lui Hunt, continuarăm drumul în acela. În faţa noastră, Lhotse şi Şaua-de-sud deveneau realităţi vii emoţionante… se întrezărea o nouă luptă, noi metereze aveam de cucerit. Şerpuind printre crevase lungi, căţărându-ne pe movile de zăpadă de pe care alunecam pe partea cealaltă, ne avântăm spre cele două ţeluri peste Circul-de-vest cu paşi mari ca nişte adevăraţi uriaşi. Un gând înţelept ne făcu să ne oprim. Înaintasem cam mult în Circul-de-vest iar noaptea se apropia cu paşi repezi. În acelaşi timp, drumul dinaintea noastră părea că nu va mai ridica alte probleme.
Ne-am reîntors aşadar cuprinşi de sentimentul biruinţii. La înapoiere, drumul era de o frumuseţe de nedescris. În lumina domoală a amurgului piscurile înalte din împrejurimi păreau cuprinse de flăcări strălucitoare pe fundalul catifelat al cerului cuprins de umbrele înserării. Noaptea încheia de minune o zi plină de emoţii.
Zorii zilei de 26 aprilie prevesteau o vreme minunată cu cer senin. Avea să fie prima noastră zi petrecută în Circul-de-vest. Hunt, Evans, Tenzing şi cu mine trebuia să continuăm drumul până la tabăra a IV-a a elveţienilor. Noyce şi Gregory trebuiau să vină în urma noastră cu vreo jumătate de duzină de şerpaşi şi cu lucrurile necesare. Hunt şi Evans formau o coardă, iar Tenzing şi cu mine alta. Era prima oară când urcam împreună cu Tenzing, sau mai bine zis, când îl priveam cum urcă şi eram foarte curios să-l văd în plină acţiune. Cât despre Tenzing, era cât se poate de entuziasmat de cele ce aveam de îndeplinit în ziua aceea, fiindcă până atunci fusese reţinut la tabăra de bază pentru a ajuta la organizarea şerpaşilor.
Hunt şi Evans conduceau pe vechiul nostru traseu iar noi îi urmam. Ne-am târât în patru labe peste punte, am trecut râpa lui Hunt şi am întins pasul trecând pe sub blocurile de gheaţa ameninţătoare ale Everestului. Pe când intram în Circul-de-vest, Tenzing ne arătă locul taberei a III-a a elveţienilor şi ne spuse că aceştia lăsaseră acolo un mic depozit de alimente. Hunt fu de 81
acord ca noi doi să cercetăm tabăra, aşa că Tenzing mă conduse pe poteca ce ducea până la ea.
Am găsit acolo nişte cutii mari şi câţiva saci îngropaţi în zăpada. Am despachetat proviziile cu mult entuziasm. Dar vai! Nici o speranţă de a gusta sucuri de fructe şi specialităţi elveţiene!
Alimentele, mai toate, nu erau altceva decât conserve de carne. Am făcut o movilă din toate cutiile şi ne-am grăbit să-i ajungem din urmă pe ceilalţi.
