unii dintre şerpaşi erau într-o stare mult mai rea decât îmi declaraseră. O fată, mai cu seamă, era aproape oarbă, dar păşea hotărâtă înainte, sprijinindu-se cu mâna de şerpaşul din faţă, ca să-şi găsească drumul. Starea ei era atât de desperată, încât m-am hotărât să fiu tare şi s-o trimit înapoi. I-am luat povara din spate, i-am pus salariul în palmă şi i-am închis apoi pumnul. I-au 69
trebuit câteva clipe ca să înţeleagă ce voiam şi deodată, cu un gest sălbatic, azvârli banii în zăpadă, îşi ridică povara şi împleticindu-se porni după tovarăşii ei.
După câteva ore de mers continuu şi anevoios am dat de un şir lung de pietroaie colţuroase care acopereau un gheţar afluent şi am pornit să ne facem drum peste ele. Vremea se stricase din nou şi începuse să ningă. George Lowe şi cu mine am luat-o repede înainte ca să
alegem un drum bun cât timp mai aveam vizibilitate, iar şerpaşii veneau târându-se încet pe urmele noastre. După un drum lung am ajuns, în sfârşit, la capătul morenei, după care am traversat peste o regiune netedă, acoperită cu zăpadă, pentru a ne instala tabăra la marginea unui lac. Câţiva şerpaşi mai voinici ne urmau la o mică distanţă, dar mulţi dintre ei nici măcar nu se zăreau. M-am înapoiat cu George să le dăm o mână de ajutor. Departe, în urmă, pe morenă, găsii o femeie împleticindu-se prin zăpadă sub povara unei cutii mari de peste 30 kg. Era aproape sfârşită de puteri şi i-am luat povara. Ea o purta cu ajutorul unei glamnice53 şi, cum nu aveam asupra mea curele de legat greutăţi, am fost nevoit să adopt şi eu sistemul ei. La început, înaintam nespus de greu, dar curând am învăţat să ţin povara în echilibru şi am descoperit că
puteam înainta chiar destul de repede. În felul acesta am transportat toate poverile, iar până la căderea nopţii am reuşit să aduc şi ultimul şerpaş în tabără. În amurgul întunecat, prin ninsoarea care cădea într-una, aşezarea taberei noastre alcătuia un tablou cât se poate de trist. Curând însă, focurile taberei înălţate sub fiecare din bolovanii uriaşi care ne străjuiau, mirosul plăcut al bucatelor care se pregăteau şi râsetele pline de voie bună ale şerpaşilor au adus o bună dispoziţie generală, cu toată oboseala care ne cuprinsese.
Când ne-am trezit a doua zi de dimineaţă vremea era frumoasă şi în timp ce luam gustarea de dimineaţă nu ne puteam dezlipi ochii de pe minunatele ace de gheaţă ale lui Nuptse, care se înălţa drept deasupra noastră, de cealaltă parte a gheţarului. În tabără toţi erau în aşteptare, deoarece era ziua în care trebuia să alegem locul taberei-de-bază şi să facem prima cercetare a căderii de gheaţă. Pornirăm curând la drum şi începurăm urcuşul pe gheţarul Khumbu. Un şir fără sfârşit de movile de morenă ne stăteau în cale, dar, în cele din urmă, ajunserăm şi pe porţiunea netedă din mijlocul gheţarului pe care o urcarăm cu uşurinţă, de-a lungul unei albii străjuite de turnuri mari de gheaţă. De aici puteam zări, din când în când, căderea de gheaţă haotic îngrămădită, revărsându-se din gura larg deschisă a Circului-de-vest.
Departe, sus, deasupra noastră atât de departe se contura piramida întunecată şi înfricoşătoare a Everestului, plutind ca o nălucire cu flamura să zdrenţuită de zăpadă biciuită de vânt, fluturând în aerul rarefiat. Până la el părea o cale nesfârşit de lungă.
Ne-am continuat urcuşul pe un drum şerpuitor printre ace de gheaţă lungi şi subţiri, printre stânci drepte de neurcat, sărind peste pâraie reci care-şi aveau izvorul chiar în gheţar, sau ocolind cu iuţeală bolovani uriaşi care stăteau gata să se prăvălească. La amiază, am ajuns pe locul unde fusese instalată tabăra de bază a elveţienilor – o întindere stearpă de gheaţă presărată
cu blocuri de stânci şi cu destule locuri netede unde se puteau instala câteva corturi. Dădurăm jos poverile şi pornirăm în recunoaştere. Strigătul lui George Lowe ne atrase imediat spre locul unde se află. Descoperise o grămadă foarte mare de lemn de ienupăr pentru foc, suficientă pentru o săptămână întreagă. Cu oarecare părere de rău am făcut plata şerpaşilor, urmărindu-i apoi cu privirea cum coborau veseli în mare viteză pe gheţar în jos. Fuseseră oameni foarte curajoşi şi ne părea rău să-i vedem plecând.
După-amiază, am pornit singur să caut un drum mai uşor, spre poalele căderii de gheaţă.
Răspunderea pe care mi-o încredinţase John Hunt era foarte mare şi din această cauză hotărâsem ca în cele şase zile câte mai erau până la sosirea lui să încercăm, dacă era omeneşte posibil, să
53 Suport moale pe care femeile de la ţară îl pun pe cap când duc poveri.
70
ajungem la capătul de sus al căderii de gheaţă. Deasupra taberei noastre de bază, gheţarul Khumbu avea înfăţişarea unei întinderi sălbatice de turnuri de gheaţă, străbătută de văgăuni şerpuitoare. Am pătruns într-una din ele, apoi într-alta şi iar într-alta, până când, după un ceas de mers, am ajuns la poalele căderii de gheaţă. Mare lucru nu am putut vedea din cauza norilor care se lăsau din ce în ce mai jos, dar mi-am putut dă imediat seama că partea de jos a căderii de gheaţă era cu mult mai greu de urcat decât fusese în 1951. Părea totuşi accesibilă. Întors în tabără, le povestii şi celorlalţi ceea ce văzusem. Hotărârăm ca a doua zi să încercăm instalarea unei tabere cât mai sus posibil, pe pantele inferioare. Seara, când ne-am retras în corturi începuse să ningă din nou.
N-apucară să mijească zorile şi începurăm să alegem echipamentul şi să-l împachetăm.
Din nefericire, George Lowe era bolnav, dar Westmacott şi Band erau într-o formă excelentă. La ora 9, ne luarăm rămas bun de la George şi de la ceilalţi şi pornirăm toţi trei, însoţiţi de patru şerpaşi, în bătaia caldă a soarelui, de-a lungul potecii, printre turnurile de gheaţă. Acum puteam vedea bine întreaga cădere de gheaţă, dar cu cât ne apropiam de ea, cu atât înfăţişarea ei ne descuraja mai mult. Căderea de gheaţă avea o înfăţişare înspăimântătoare. Chiar porţiunile de la poale, considerate de noi mai uşor de trecut, erau despicate de nenumărate crevase şi ameninţate de turnuri de gheaţă care stăteau gata să se prăvălească. Ne dădurăm imediat seama că nu era locul potrivit pentru aşezarea unei tabere, aşa că trimiserăm înapoi la bază pe cei patru şerpaşi împreună cu tot echipamentul, în timp ce Band, Westmacott şi cu mine pornirăm mai departe în recunoaştere. Legaţi în coardă, ne-am croit cu grijă drumul spre stânga căderii de gheaţă, mereu în căutarea unui traseu care să poată fi folosit în deplină siguranţă şi de hamalii noştri neexperimentaţi şi încărcaţi cu poveri. La început, înaintam destul de uşor peste crevase mari cu poduri de gheaţă groasă pe un drum întortocheat, intrând şi ieşind din ele aproape fără nici o greutate. Dar unghiul pe care-l formau crevasele abătea încet, încet, drumul spre dreapta şi, în cele din urmă, ne văzurăm siliţi să ne oprim în faţa unui perete înalt de gheaţă. Westmacott care mergea în frunte atacă cu forţă obstacolul. El sapă un şir de trepte de-a curmezişul peretelui, spre stânga, unde, fiind despicat de o crevasă, el forma un colţ. Apoi ciopli cu mare migală nişte trepte largi, în sus, pe colţul de gheaţă abrupt. După multe eforturi ajunse la capătul de sus şi se caţără deasupra, dispărând pentru câteva clipe din faţa noastră. Strigătul său vesel ne vesti că
găsise o platformă sigură şi că deci putem urca şi noi. Band se caţără încet după el şi apoi alt strigăt anunţă şi rândul meu. Traversai baza peretelui până la colţ şi începui să urc. Acesta era foarte drept şi totodată foarte periculos, deoarece în stânga puteam privi drept în jos în adâncimile unei crevase de 15-20 m. Dar Michael Westmacott făcuse o treabă bună aşa că am urcat treptele tăiate de el fără nici o greutate. Îmi regăsii tovarăşii de echipă şi numirăm locul acesta prăpăstios „Spaima lui Mike”, nume care a fost adoptat după aceea de toată lumea.
Echipele care au venit în urma noastră au instalat pe porţiunea aceasta o balustradă fixă din frânghie, pentru ca hamalii să poată urca pe acolo în deplină siguranţă.
Era rândul meu să trec în frunte ca să caut un drum printr-un labirint de crevase enorme.
Trebuia cu orice preţ să ne întoarcem spre stânga. Multe din punţile peste care treceam erau doar nişte lespezi de gheaţă, puţin rezistente şi lipsite de stabilitate, peste care nu era nimerit să treacă
hamalii, însă ne-am dat seama că mai târziu le-am putea face mai accesibile, înaintarăm încet o jumătate de oră şi ajunserăm la marginea celei mai mari crevase pe care o întâlnisem până atunci.
Avea aproape 12 m lăţime şi era colosal de adâncă. Plin de îngrijorare, căutam un drum de trecere peste ea sau posibilitatea de a o ocoli. Singurul mijloc de trecere pe care reuşii să-l prevăd, era un bloc de gheaţă înţepenit peste crevasă, chiar aproape de margini, dar din păcate cam nesigur. La prima apăsare avui impresia ca se vă prăbuşi sfărâmându-se în adâncurile care 71
se deschideau de sub el; cu toate acestea hotărâi să încerc să-l trec. Am pornit cu mare băgare de seamă peste el, în timp ce Westmacott mă asigura solid cu coarda. Nu-mi plăcea de loc! Îl simţeam cum îmi tremură sub picioare şi, cu cât înaintam, cu atât riscam să cad mai în adânc.
Chiar şi de partea cealaltă, pe care ajunsesem cu bine, nu eram în afară de orice pericol. Buza superioară a crevasei era mult mai înaltă decât puntea, aşa că trebuia să mă caţăr pe un perete de gheaţă înalt de 6 m.
Suspendat într-o poziţie nesigură, începui să tai câteva trepte largi în gheaţa tare, crestând apoi deasupra lor mai multe prize pentru mâini. După aceea, începui să urc treptele cu groaza morţii în suflet, ţinându-mă desperat cu o singură mână, în timp ce corpul îmi atârna în gol, peste crevasă. Continuai să tai cu mâna liberă alte trepte şi în felul acesta obositor şi incomod, urcai încet peretele. Numai eu ştiu ce mare uşurare am simţit când am reuşit să cuprind cu mâna marginea de sus a crevasei şi să înfig pioletul în zăpadă sigură, încă o zvâcnire şi o icnire şi iată-mă deasupra.
O schiţă a drumului urmat peste căderea de gheaţă Khumbu.
Aşa s-a născut „Spaima lui Hillary”. Locul acesta nu ne-a plăcut niciodată şi a fost folosit numai de câteva ori până când ceilalţi din echipă au găsit un drum mult mai sigur, care ocolea mult spre stânga.
Am revenit apoi la sistemul obişnuit de trecere a crevaselor – o cercetare atentă şi apoi un salt sălbatic, dacă nu era prea lată; pentru cele mari căutam cu înfrigurare o punte care să ne susţină greutatea. Şi cu toate că ne opream foarte des, până la urmă reuşeam întotdeauna să ne croim drum.
Ajunserăm în sfârşit pe o şa mică şi înzăpezită unde ne-am aşezat să ne odihnim şi să
gustăm ceva. Privirăm de acolo drumul dinaintea noastră. De aici aspectul căderii de gheaţă se schimba complet. Pantele din faţă formate din blocuri mari şi nestabile de gheaţă, îngrămădite unul peste altul, gata să cadă în orice moment erau mult mai prăpăstioase. Locul era cât se poate de primejdios, iar sfărâmăturile de gheaţă presărate pe zăpada de dedesubt dovedeau cu prisosinţă că la orice mişcare bruscă a gheţarului, câteva din blocurile de gheaţă se puteau prăvăli. Singurul traseu posibil pe care-l puteam vedea era peste o râpă abruptă, printre blocurile îngheţate; dar chiar şi aceasta era ameninţată de gheaţa care atârna deasupra ei pe ambele laturi.
Cum nu aveam altă posibilitate, trebuia să folosim această cale. Pornirăm aşadar repede în susul viroagei, poticnindu-ne de rămăşiţe de avalanşe, cioplind trepte în pantele de gheaţă şi căutând să
înaintăm atât de iute cât ne permiteau plămânii noştri greu încercaţi. Singura dorinţă era să ieşim din această regiune periculoasă cât mai repede posibil. Ajunserăm la capătul râpei gâfâind şi ne căţărarăm imediat ce ieşirăm din ea, în dreapta. De acolo ne urcarăm pe un bloc mare, care părea ceva mai stabil decât celelalte, de unde privirăm înapoi spre „Aleea iadului” mulţumiţi că
reuşisem să trecem cu bine prin ea.
Dar nici drumul dinaintea noastră nu arăta să fie mult mai bun. Era pur şi simplu o îngrămădeală de blocuri de gheaţă. Începui să-mi caut un loc de trecere printre ele. Uneori mă
puteam strecura, aproape strivit, printre două blocuri, alteori trebuia să-mi tai trepte pe deasupra lor şi chiar – din fericire numai de câteva ori – să-mi croiesc un drum pe sub ele. Munca asta ne distrugea nervii şi înaintam desigur foarte încet. Acum se putea vedea porţiunea unde căderea de gheaţă devenea ceva mai netedă şi ne-am dat imediat seama că elveţienii îşi aşezaseră desigur tabăra acolo. Ne mai rămâneau totuşi vreo 180 m până la porţiunea netedă, iar terenul care ne despărţea de ea era aproape imposibil de străbătut. Descurajaţi, obosiţi şi destul de înfricoşaţi, ne-am decis să încheiem activitatea pentru ziua aceea şi ne-am întors, mergând încet, la confortul şi siguranţa pe care ni le ofereau tabăra-de-bază.
72
A doua zi, am reînnoit atacul împreună cu Westmacott, însoţiţi de data aceasta de Ang Namgyal, un alpinist de încredere, foarte încercat. Urcarăm pe urmele din ajun, înaintând de data aceasta mult mai repede deoarece cunoşteam drumul şi am sosit la „Aleea iadului” fără prea multe greutăţi. Aici ne aştepta o surpriză foarte neplăcută. Cam pe la jumătatea drumului, în susul râpei, poteca fusese ştearsă pe o lungime de aproximativ 6 m de sfărâmăturile unor blocuri de gheaţă care căzuseră în timpul nopţii de pe înălţimi. Fiecare bloc care atârna deasupra capetelor noastre căpăta acum o înfăţişare şi mai ameninţătoare şi străbătuţi de fiori reci de teamă
de-a lungul şirei spinării ne repezirăm în susul râpei. Traversarăm apoi labirintul de blocuri de gheaţă unde ne-a mai venit curajul, fiindcă aparent nimic nu se schimbase şi ajunserăm la punctul cel mai îndepărtat, atins cu o zi înainte. Reîncepurăm aceeaşi înaintare chinuită pe teren necunoscut. Mai întâi încercarăm un mare ocol spre dreapta. Croindu-ne drum peste blocurile de gheaţă şi prin jurul lor, înaintarăm cam 90 m spre mijlocul căderii de gheaţă, căutând printre zidurile de apărare ale acesteia un loc prin care am fi putut urca în susul ei. Ne oprirăm însă
descurajaţi în faţa unei crevase transversale imense, lată de cel puţin 15 m şi străjuită de un şir de seracuri ascuţite. Ne-am reîntors atunci la locul de unde pornisem. Singurul lucru care ne mai rămânea de făcut era să încercăm să străbatem regiunea din faţă, cu tot aspectul ei înspăimântător. În dreapta noastră imediat, se aflau două blocuri mari de gheaţă înalte de 12-15
m pe care, gândeam eu, dacă am reuşi să le trecem de partea cealaltă am putea apoi înainta o bună distanţă. Am început prin urmare să tai un şir de trepte în susul pereţilor strălucitori ai blocurilor, făcându-mi în acelaşi timp în gheaţă mici prize pentru mâini. Mi-am întins puternic mâinile peste margine şi cu o schimbare bruscă a centrului de greutate m-am zvârlit deasupra.
