Elveţienii constituiau un grup extrem de puternic, foarte sigur de succes. Aveau cel mai bun echipament posibil şi nu le lipsea absolut nimic. Aveau chiar şi măşti cu oxigen. Dar mai important decât orice era faptul că vremea nu ne înşelase aşteptările. Nu a fost mai rea decât prevăzusem. „Oare au reuşit?” şi întrebarea revenea iar: „Oare au reuşit?”
61
A doua zi am mers destul de mult până să întâlnim, în sfârşit, o fiinţă omenească, un bătrân şerpaş care-şi păzea cireada de iaci la marginea satului Phalong Karpo. Îl rugai pe Angputa să-l întrebe dacă Everestul fusese urcat. Cele câteva minute cât a durat convorbirea în limba şerpaşilor păreau că nu se mai termină; în sfârşit Angputa ne aduse vestea aşteptată:
„Sahib, bătrânul zice că şapte alpinişti elveţieni au urcat pe vârful Everest”. Se năruise parcă
ceva în mine. Şapte oameni să urce pe vârf… Ce realizare formidabilă!
Privind apoi la bătrânul care abia se ţinea pe picioare, mă cuprinse îndoiala… Şapte suna cam mult. Pentru prima oară recunoscui cinstit în sinea mea că nu doream ca elveţienii să
cucerească Everestul. N-aveau decât să urce până foarte sus – le uram noroc pentru asta – dar nu chiar până la vârf! Doream ca victoria să revină expediţiei britanice care avea să-l atace în anul următor. Acum părea că alţii reuşiseră să-l cucerească şi că, deci, povestea Everestului se sfârşise… Am coborât în vale fără a scoate un cuvânt. La ora 2 eram în satul Pangboche, găzduiţi într-una din cele mai frumoase case din sat, unde am mâncat cu mare pofta cartofii fierţi din imensa farfurie pusă în faţa noastră. Se auzea zgomot de paşi afară şi, o clipă după aceea, Shipton dădu buzna în camera noastră. Am sărit în picioare şi am alergat spre el… „Ce-au făcut elveţienii?” – „Lambert şi Tenzing au urcat până aproape de vârf dar nu l-au putut atinge”.
Avui un sentiment de uşurare şi de admiraţie totodată. Pe legea mea, era o straşnica performanţă! Dar Everestul rămânea încă necucerit… L-am aşezat pe Shipton în faţa unei alte farfurii cu cartofi, continuând să discutăm cu aprindere. Shipton voia să mergem cu el în valea Barun şi de acolo, pe un drum încă neexplorat, să ajungem la frontiera Indiei. Evans pornise chiar într-acolo ca să facă primele cercetări. Restul grupului era la Namche Bazar pregătindu-se să se înapoieze în India pe căi diferite. Avui un schimb de priviri cu George. Trebuia să ne luăm rămas bun de la planul nostru de odihnă pe o săptămână şi de la carnea proaspătă şi legumele care se găseau din abundenţă. Excursia era prea atrăgătoare ca să renunţăm la ea. Mai întâi însă, trebuia să pun în ordine bagajele pe care le aveam la Namche. Hotărâi deci să continui coborâşul după-amiază, în cursul aceleiaşi zile, ca să mă ocup de bagaje şi să mă reîntorc ziua următoare.
Nu ştiam ce să facem însă cu Angputa şi Tashi Phuta cărora le promisesem o odihnă
bună şi mult aşteptată acasă la ei. I-am explicat lui Angputa, şerpaşul meu personal cu care legasem o strânsă prietenie, planul nostru, spunându-i că, dacă doreşte, poate să se reîntoarcă
acasă şi că, bineînţeles, îşi vă primi în acest caz toate drepturile. Răspunsul lui fu prompt: „Dacă
Sahibul merge… Merg şi eu!”
Am ajuns la Namche Bazar pe înserate unde am găsit o îngrămădeală de corturi de toate formele, ridicate pe o terasă, într-o formaţie dezordonată. Credeam că sunt elveţienii, dar până la sfârşit constatarăm că erau ceilalţi din echipa noastră.
Târziu seara, am vizitat împreună cu ei şirurile de corturi perfect aliniate ale taberei elveţiene, unde am fost invitaţi la o cafea, după cina. Am stat de vorbă până noaptea târziu, împărtăşindu-ne reciproc experienţele căpătate.
Povestea elveţienilor era fascinantă. Căderea de gheaţă li se păruse un obstacol greu şi periculos, dar reuşiseră să-şi croiască drum prin ea. Apoi atacaseră pantele care duceau în sus spre Şaua-de-sud. Se pare însă că aici făcuseră una din cele mai mari greşeli ale lor. În loc să
urmeze drumul sugerat de Shipton, în susul gheţarului Lhotse, ei au urmat o creastă lungă şi prăpăstioasă, parte stâncă goală, parte acoperită cu zăpadă, căreia îi dăduseră numele de Pintenul Geneva.
Un grup de alpinişti şi de hamali şerpaşi s-au luptat, cu mult curaj şi dârzenie, s-o urce.
După o noapte chinuită, care le măcinase puterile, deoarece nu găsiseră un loc potrivit pentru a-şi aşeza corturile, au ajuns extenuaţi pe Şaua-de-sud. Se pare că erau atât de slăbiţi, încât în starea 62
în care se aflau nu mai aveau nici o şansă să atingă vârful. Dar, deşi sleiţi de putere, curajul nu le pierise încă. Lambert, conducătorul lor şi Tenzing, şeful şerpaşilor, urcară mai departe după mari sforţări şi ridicară o tabără izolată pe creasta de sud-est a Everestului, la o înălţime de 8229 m. N-aveau nici saci de dormit şi nici cu ce topi zăpada pentru a bea apă. Rămaseră totuşi acolo peste noapte. Dimineaţa se târâră încet în sus pe creastă. Aparatele de oxigen nu funcţionau bine şi curând aceşti doi excelenţi alpinişti atinseră limita maximă de rezistenţă, sleiţi de puteri ca să mai poată înainta. Se târâră apoi cu greu, în siguranţă, la tabără.
Lambert era un om puternic şi impresionant care moralmente arăta mai puţin slăbit decât ceilalţi din grupul său. Dar efectele marii altitudini se citeau pe faţa tuturor. Nu mai puteau rezista. Se săturaseră… Tot ce-şi mai doreau în clipa aceea erau liniştea şi confortul de acasă. N-am avut norocul să-l întâlnesc pe Tenzing – era plecat după nişte treburi – dar m-am întors la cort cu gândul numai la curajul şi cutezanţa acestor oameni, care, fără îndoială, puseseră totul în joc.
A doua zi, m-am reîntors la Pangboche unde m-am întâlnit cu Shipton şi cu Lowe.
Recrutaseră un grup mare de femei şi copii care urmau să ne ajute la căratul bagajelor peste valea Imia, deoarece toţi bărbaţii fuseseră angajaţi de elveţieni. La 11 iunie ne-am aşezat tabăra în braţul de sud al gheţarului Imia, sub trecătoarea care duce în valea Hongu. Aici am eliberat pe cei mai slabi hamali. În următoarele 10 zile, am dus acelaşi fel de viaţă cu al lui Shipton. Am traversat de la Imia în valea Hongu, unde ne-am întâlnit cu Evans şi cei doi şerpaşi ai săi. Am mers apoi de la Hongu pe platoul Barun, un câmp de gheaţă neexplorat, la peste 6000 m înălţime.
În doua zile de neuitat am urcat trei piscuri minunate, după care am coborât pe gheţarul Barun.
Pe când eram în tabără, musonul începu să bată din plin aşa că la capătul gheţarului Banan ne-am luptat din greu să ne croim drum printr-un strat gros de zăpadă proaspătă. Avalanşe mari se prăbuşeau într-una, cu mare zgomot, de pe feţele abrupte. Timpul favorabil ascensiunilor se sfârşise.
La 19 iunie am coborât în valea inferioară a Barunului, într-un paradis al florilor, prin câmpuri aprinse de roşul purpuriu al rododendronilor pitici. Ploaia adusă de muson schimbase peisajul şi miliarde de flori micuţe şi de multe culori creşteau din pământul arid. Aerul era curat şi întăritor şi-l inspiram cu lăcomie în plămânii noştri epuizaţi. Ne aflam acum într-o lume a ploilor; sute de cascade se aruncau graţios de pe stâncile înalte şi verticale care mărgineau văile prin care treceam, iar norii grei se despicau din când în când, doar pentru o clipă, ca să dezvăluie vreun pisc măreţ – pentru ca să se închidă din nou şi să se năpustească apoi într-o ploaie torenţială. Totuşi am simţit o mare bucurie. Era într-adevăr cea mai frumoasă vale din câte văzusem vreodată. Când am ieşit din ea, după câteva zile, mi-am dat seama că nu voi mai putea uita niciodată piscurile avântate şi frumuseţea naturii întâlnite acolo şi că, oricând as fi găsit prilejul, m-aş fi întors să-i revăd florile şi pâraiele scânteietoare şi să încerc să-i urc munţii ei necuceriţi.
În valea Barunului, grupul nostru s-a împărţit în două: Evans, mânat de spiritul său neînduplecat de independenţă, ne părăsi dispărând spre est însoţit de doi şerpaşi voinici. Planul său era să-şi facă drum peste câteva trecători mai mici şi să ajungă în lumea civilizată la Darjeeling. Shipton, Lowe şi cu mine ne întorceam la capătul liniei ferate de la Jogbani. Shipton era stăpânit de o grabă plină de entuziasm. Considera că era de datoria lui să se reîntoarcă cât mai repede în Anglia ca să ajute la organizarea asaltului britanic din 1953 asupra Everestului, mai cu seamă că timpul era scurt. De aceea căuta să folosească din plin fiecare zi.
Ieşind din valea Barun, traversarăm o trecătoare înaltă de peste 4200 m şi timp de două
zile am coborât ameţiţi spre zăpuşeala şi lipitorile fluviului Arun. Drumurile erau năpădite de ierburi. Podurile fuseseră luate de apă, iar cărările erau înecate adânc sub apă şi noroi. Căldura 63
nemiloasă şi umedă care înlocuia aerul curat şi rece de pe munţi ne sufoca. Cu toate acestea ne-am văzut de drum şi la 23 iunie am traversat fluviul Arun pe o punte lungă şi subţire de bambus, ajungând la drumul principal care ducea înapoi spre India.
George şi cu mine ne simţeam tare obosiţi după atâta mers. Iar alunecatul şi patinatul din zori şi până în noapte pe poteci cu iarbă, încălţaţi cum eram cu pantofi de tenis, pierduse de mult farmecul noutăţii. Nici măcar priveliştea încântătoare a torentului râului Arun, pe lângă care coboram de mai multe zile, nu ne mai entuziasma. Tot ceea ce doream era o odihnă de lungă, lunga şi în condiţii satisfăcătoare. La 26 iunie, am trecut prin satul Tumlingtar şi am coborât la afluentul mare al Aninului – Sabeiya. Avea o lăţime de câteva sute de metri şi curgea domol. Am înotat în apa lui răcoritoare, Shipton, Lowe şi cu mine şi ne-am spălat de transpiraţia şi praful de pe drum. Ca amuzament, mi-am umflat salteaua pneumatică şi am trecut cu ea, plutind, pe partea cealaltă. Era plăcut să călătoreşti, răcorit şi fără a depune cel mai mic efort, lăsându-te în voia curentului apei. De ce n-am fi încercat acest lucru şi pe Arun? În susul râului, văzusem mult mai multe cataracte, dar pe cât îmi aminteam, de-aici încolo Arunul curgea domol şi liniştit. I-am sugerat ideea lui George care o primi cu entuziasm… Orice, dar să nu mai folosim picioarele!
Ne-am hotărât prin urmare să folosim din plin apa, înainte de a ajunge la tabăra de noapte.
Am umflat ambele saltele pneumatice, iar de-a curmezişul capetelor lor am legat câte o prăjină, două câte două, cu frânghii de nailon, între cele două saltele rămăsese un spaţiu de aproximativ 60 cm. Am pus două crengi drept padele şi ne-am avântat pe râu. Era minunat!
Fiecare din noi şedea călare pe câte o saltea care, sub greutatea corpurilor noastre, se cufunda puţin sub noi, apa ajungându-ne până la brâu; cu toate acestea, pluta era foarte stabilă şi navigam în jos, pe Arun, cât se poate de plăcut. Ne apropiam repede de Shipton şi de şerpaşi şi când aceştia s-au oprit să aşeze tabăra pentru noapte, am vâslit şi noi la ţărm în mare viteză, cu ajutorul lopeţilor noastre primitive, trăgând încântaţi la mal vasul nostru plutitor. Eram hotărâţi ca de-a doua zi să nu mai facem nici măcar un pas pe jos; vom pluti tot drumul în josul Aninului.
Urmă o noapte caldă şi umedă. În zori, timpul deveni răcoros. Ne-am trezit la ora 4, iar la 4,30
Shipton plecă înainte cu hamalii. Era încă întuneric dar George şi cu mine ne-am pus pe treabă să
ne construim pluta. Am lucrat la ea cu mare atenţie, folosind prăjini solide şi multă frânghie de nailon. Apoi am umflat cu aer saltelele până la refuz. Cu o seară înainte ne confecţionasem şi nişte lopeţi ca lumea. Iar când întunericul nopţii se schimba în cenuşiul zorilor, eram gata de plecare.
Fără îndoială că entuziasmul se mai risipise puţin. În lumina difuză, râul mare şi repede părea foarte periculos şi numai mândria ne-a făcut să ne cărăm capodopera la mal şi s-o punem uşor pe apă. Ne-am aşezat apoi pe plută. În timp ce apa rece ni se urca încet şi neplăcut pe corp, mă dojeneam în sinea mea pentru nesăbuinţa pe care o dovedeam… Să stau în apa la cinci dimineaţa! George era foarte tăcut şi se vedea din mişcările lui reţinute că şi el gândea la fel ca mine. Nu mai aveam însă ce face acum. Trebuia să mergem înainte.
Am împins pluta în curentul repede al apei şi malul începu să fugă în urma noastră cu mare viteză. La început am ţinut malul, dar pe măsură ce se lumina şi o dată cu lumina creştea şi încrederea noastră, ne-am depărtat de ţărm şi prin urmare, ne-am mărit viteza. Acum nu mai regretam necutezanţa noastră. Goneam cu viteza mult mai mare decât am fi mers pe jos fără a depune cel mai mic efort.
— Asta viaţă, George! zisei eu.
— E straşnic! Şi ideea asta ne-ar fi putut veni cu mult mai înainte.
