Go to page:

Text Size:

— Cum merge cu padela nouă?

— Perfect! Dar nu crezi că ar trebui s-o ţinem mai pe lângă mal?

— Aş! Râul continuă aşa încă zece mile, zisei eu cu hotărâre.

Într-o jumătate de oră, după părerea noastră, străbătuserăm peste două mile – ceea ce echivala cu cel puţin trei mile pe poteca întortocheată de pe mal. Era într-adevăr minunat.

Deodată însă întrebai: „Auzi ceva, George?” Ascultarăm amândoi. Din josul văii urca până la noi un urlet surd şi puternic. „Hai să tragem pe lângă mal”, începurăm să vâslim nebuneşte, dar pluta noastră stângace fu prinsă în încleştarea curentului care creştea mereu şi căruia nu i ne puteam împotrivi prea mult. În josul râului, puteam vedea acum o grămadă de stânci care înaintau mult în apă. Sus pe stânci, apăru silueta lui Eric Shipton care dădea din mâini cu desperare. Am dublat sforţările cu padelele, dar zadarnic! Nu mai aveam nimic de făcut!

Acum puteam vedea pericolul spre care ne îndreptam. Apa râului se izbea cu toată forţa de o stâncă enormă. Cea mai mare parte a apei era azvârlită cu putere într-un mic golf înconjurat de pereţi netezi, unde se răsucea într-un vârtej enorm, din care apoi, în răstimpuri, se repezea în strâmtoarea spumegândă de mai jos. Priveliştea ne îngrozea, iar vuietul râului ne asurzea. „Ţine-te bine de plută, orice s-ar întâmpla, George! E singura noastră nădejde!” A fost tot ce-am mai putut spune. După aceea am fost aruncaţi pe creasta unui val, spre peretele neted al stâncii.

Nu mai puteam face nimic! Într-un efort zadarnic de a atenua ciocnirea, ne-am întins picioarele înainte şi în momentul în care valul se sfărâmă de stânci, micuţa noastră plută se strecură uşor de-a lungul peretelui stâncii, spre apele repezi ale vârtejului. Acesta avea un diametru de cel puţin 50 m, cu o groapă înfiorătoare în mijloc. Am vâslit nebuneşte, încercând să

ajungem la stânci, dar curentul era mult prea puternic. Ne-am învârtit în cerc, am fost scoşi afară

în curentul principal al râului, am fost aruncaţi iar spre stâncă şi apoi din nou în vârtej. O dată cu noi se învârteau cantităţi mari de crengi şi buşteni enormi. Un buştean, cu diametrul de 30 cm şi lung de patru metri şi jumătate, fu târât la centru şi înghiţit în ochiul blestemat, până dispăru aproape complet din vedere. Când scăpă, fu aruncat în aer ca dopul unei sticle de şampanie.

Ne învârteam într-una. Era limpede ca nu puteam face nimic şi atâta timp cât ciudata noastră plută rezista, nu ni se putea întâmpla nimic rău. Un curent ne azvârli chiar în groapa căscată din centru, iar apa care ţâşnea în sus de pe marginea vârtejului ne trecu peste cap.

Picioarele, care atârnau în jos, erau supte cu lăcomie în gura vârtejului, dar mica noastră plută

foarte uşoară se menţinu deasupra. Furăm din nou azvârliţi de vârtej spre marginea lui.

După patru ture, aproape că ne obişnuisem dar încă nu găseam nici o cale de scăpare.

— Dă-mi puţină ciocolată, George, zisei eu.

— S-o mâncăm cu socoteală. Trebuie să ne ajungă vreo doua zile, spuse George cu hotărâre.

— Aşa mi-a fost dat mie totdeauna, să am o viaţă amantă! bolborosii cu nemulţumire.

Atunci să mai încercăm o dată să vâslim!

Din nou furăm scoşi în apa râului, izbindu-ne iar de stâncă şi întorcându-ne iarăşi spre adâncurile vârtejului care căuta să ne înghită şi în aceste clipe de panică ne gândeam cu încredere la grija cu care confecţionasem cu un ceas mai înainte pluta. Trecuse oare numai un ceas? Părea că trecuse o viaţă întreagă!

Shipton începu să coboare stâncile abrupte asigurat cu coarda de şerpaşi. Când am pornit în a şasea tura, l-am văzut jos pe ultima platformă mică de deasupra apei. Apoi nu l-am mai văzut; eram prea absorbit de rotaţiile plutei noastre. Râul părea şi mai violent acum şi eram mânaţi cu putere spre stâncă de un val enorm. Am fost purtaţi pe creasta lui înaltă de vreo 3 m până când valul izbi stânca. Credeam că totul s-a sfârşit. Am lunecat apoi din nou, de-a lungul peretelui stâncii şi am fost aruncaţi iarăşi la marginea vârtejului. Am întins mâinile cu desperare şi m-am prins de stâncile de pe margine. Pluta era aproape frântă în două. Ţineam cu picioarele 65

ca într-un cleşte salteaua pneumatică, trasă cu putere de curent şi luptam contra lui ca să pot ţine pluta pe loc. Sleit de puteri, eram pe punctul de-a dă drumul mâinilor, când forţa curentului slabi, celălalt capăt al plutei fu împins spre mal şi George izbuti să se prindă şi el cu mâinile de stânci.

Nu puteam însă ieşi pe mal acolo, deoarece deasupra noastră se înălţa o stâncă verticală înaltă de 18 m, de care nu ne puteam prinde pe nicăieri. Trebuia să încercăm să tragem de-a lungul malului, pe o distanţă de 6 m până la platforma pe care se afla Shipton!

Cu muşchii încordaţi, ne-am luptat cu curentul apei, reuşind să înaintăm, centimetru cu centimetru. Din fericire am găsit destule puncte de sprijin pe stânca lustruită de valuri, dar uneori era cât pe-aci să fim smulşi din nou de curent. Simţii că mă loveşte ceva peste faţă şi auzii vocea lui Shipton care acoperi urletul apelor. Era o frânghie. Am prins-o cu putere şi Shipton ne trase spre el cu mare greutate. Am ajuns în fine la platformă şi ne-am căţărat pe ea plini de recunoştinţă.

După patru zile, eram înapoi în India. Printre primele noutăţi pe care le-am aflat a fost aceea că elveţienii plănuiau în toamnă un nou asalt al Everestului. Nu aveau să economisească

nimic. Se aduseseră noi îmbunătăţiri măştilor cu oxigen şi se alesese o echipă formată mai toată

din ghizi alpini elveţieni cu mare renume. Lambert avea să conducă atacul propriu-zis al muntelui, iar Tenzing avea să fie şeful şerpaşilor. Nouă, care eram frământaţi de dorinţa de a cuceri vârful, faptul ne păru aproape lipsit de spirit de sportivitate. Ei făcuseră o încercare frumoasă… de ce să nu ne lase şi nouă o posibilitate? Şi totuşi pentru ei era în joc prestigiul elveţian în Himalaya şi probabil că în împrejurări asemănătoare, am fi procedat şi noi la fel.

Shipton luă avionul spre Anglia, iar George şi cu mine luarăm drumul lung pe mare înapoi în Noua Zeelandă. Întors acasă la Auckland, am găsit o scrisoare de la Shipton. Am înţeles că acceptase, cu oarecare ezitări, să ia conducerea expediţiei britanice din 1953 pentru a încerca ascensiunea Everestului. El dorea ca George Lowe, Harry Ayres şi cu mine să facem parte din grup. Nimic nu m-ar fi putut face să urmăresc cu mai mult interes asaltul din toamnă al elveţienilor decât această veste. Cercetam zilnic ziarele în căutarea ştirilor scurte pe care le publicau şi care conţineau informaţii denaturate şi neprecise. Veştile veneau greu. Un reportaj spunea că elveţienii îşi fixaseră tabăra la aproape 40 m de vârf. În cele din urmă se află adevărul: eşuaseră din nou. Se întâmplase ca să fie mai uşoară căderea de gheaţă iar ei îşi urcaseră tone întregi de provizii pe Circul-de-vest. Învăţând din experienţa anterioară, nu mai urcară pe Pintenul Geneva, ci îşi tăiară drum în susul gheţarului Lhotse, de-a lungul liniei indicate de Shipton în 1951. Făcând eforturi colosale de a găsi un drum, instalaseră câteva tabere pe această

uriaşă faţă, atingând în cele din urmă Şaua-de sud. Aveau acum cu ei aparate de oxigen mult mai îmbunătăţite. Dar şi-au amânat atacul până când a fost prea târziu. Se apropia iarna, iar frigul aspru şi vânturile puternice îi izgoniră de pe Şaua-de-sud, fără să fi urcat mai mult de 150 m deasupra ei. Şi de data aceasta atacul fusese condus de formidabilul cuplu Lambert şi Tenzing.

Expediţiile elveţiene fuseseră puternice, bine echipate şi bine organizate – şi cu toate astea eşuaseră. Nu e nevoie să cauţi explicaţii de ce nu au putut urca Everestul.

— Muntele ţi le oferă din abundenţă. Dar ca noi să avem vreo şansă de reuşită, expediţia noastră necesita o înaltă tehnicitate bine adaptată înălţimilor, un echipament şi măşti de oxigen din cele mai bune şi mai moderne şi o organizare din cele mai perfecte. Pe lângă toate acestea, un singur lucru mai era extrem de necesar – norocul.

EVEREST 1953 —PRIMA BARIERĂ

Societatea Regală de Geografie, Biroul Expediţiei pe muntele Everest.

L Kensington Gore Londra S. W, 7.

16 octombrie, 1952

Dragă Hillary,

Cred că ţi-a scris Eric Shipton despre schimbarea făcută în conducerea expediţiei Everest din 1953 şi probabil că ai aflat ştirea şi din ziare, îmi închipui că cele întâmplate te-au mirat şi te-au dezamăgit; păcat că lucrurile s-au petrecut aşa şi că Eric Shipton a avut atâta ghinion!

Cred însă că eşti de aceeaşi părere cu mine că noi avem datoria să continuăm cu hotărâre organizarea cuceririi vârfului.

Scrisoarea mea nu are un caracter oficial; vreau numai să te anunţ că sunt foarte ocupat cu selecţionarea echipei şi că sper totodată că d-ta şi Lowe veţi primi să faceţi parte din ea.

Echipa propusă urmează să fie aprobată de comitetul comun pentru Himalaya, spre sfârşitul acestei luni, iar invitaţiile oficiale vă vor fi trimise prin intermediul Clubului alpin al Noii Zeelande. Să nu fiţi prea dezamăgiţi dacă nu vom putea lua mai mulţi din grupul vostru. Sper că