Soarele dogorea acum din cale afară şi cum razele sale se reflectau cu putere de pe fiecare pantă înzăpezită, Circul-de-vest deveni un adevărat infern. Combinaţia de căldură şi altitudine ne cuprinse într-o moleşeală greu de învins, îl ajunserăm din urma pe Hunt şi preluarăm noi doi conducerea. Zăpada era adâncă şi afânată îşi din această cauză deschiderea pârtiilor era foarte obositoare. Cu toate acestea, eu mă simţeam într-o formă excelentă şi de aceea am forţat pasul; Tenzing ţinea cu tot dinadinsul să nu se lase mai prejos. Am trecut multe crevase, unele din ele complet ascunse şi foarte primejdioase. După o luptă lungă şi îndârjită cu nămeţii de zăpadă, suirăm o ultimă pantă mică spre tabăra a IV-a. Aici descoperirăm din nou o grămadă de cutii şi saci acoperiţi cu zăpadă, care conţineau o cantitate însemnată de alimente folositoare: biscuiţi, brânză, fulgi de ovăz, slănină, marmeladă şi alte bunătăţi în cantităţi suficiente şi variate ca să îndestuleze pofta noastră de lup. Hunt şi Evans ne-au ajuns din urmă.
Primul era tras la faţă şi arăta obosit. Dar eram obişnuiţi cu felul lui de a nu-şi cruţa forţele; mergea până la epuizare totală, iar la sfârşitul zilei cădea sleit de puteri. Ceea ce ne surprindea la el, era modul în care îşi revenea peste noapte, ca să continue în ziua următoare un drum tot atât de extenuant.
De pe locul unde ne aflam, am examinat cu multă atenţie faţa lui Lhotse. Se înălţa drept ca un turn deasupra noastră şi vedeam cum vântul mătura zăpada de pe Şaua-de-sud. Hunt era sigur ca în două sau trei zile puteam urca până la Şa, dar Evans şi cu mine, mult mai neîncrezători, socoteam că ne trebuia cel puţin încă o săptămână. După vreo două ceasuri am plecat înapoi cu Tenzing spre tabăra-de-bază. Am coborât în fugă peste Circul-de-vest, întâlnindu-ne în drum cu Noyce, Gregory şi şerpaşii lor care îşi descarcaseră poverile cam la încă
vreo jumătate de oră de mers până la tabăra a IV-a. La tabăra a III-a am dat de Bourdillon şi Ward care aduseseră sus un grup de culii încărcaţi cu poveri. Transporturile de materiale şi provizii în sus pe căderea de gheaţă erau aşadar în toi.
Am coborât repede până la tabăra a II-a unde l-am găsit pe George Lowe instalat cu un alt grup de şerpaşi. Am stat de poveşti câteva clipe, apoi ne-am luat rămas bun. „Am să-ţi trimit salutări prin radio la ora 5” i-am spus pe un ton nepăsător. „Asta ar fi ceva colosal!” îmi răspunse George care ştia că pentru aceasta ar fi trebuit să ajung la tabăra de bază în mai puţin de o oră, ceea ce ar fi însemnat într-adevăr un timp record, nerealizat până atunci. Luând vorbele lui ca un îndemn pentru a mă grăbi, am pornit într-o goană cu bietul Tenzing alergând în urma mea. M-am strecurat anevoie prin regiunea „Bombei atomice” observând câteva mici schimbări pe parcurs şi m-am apropiat de ultima ei crevasă. Nemaivrând să pierd timp cu trecerea peste punte, am făcut un salt puternic şi am aterizat cu toată greutatea de partea cealaltă. Asta a fost prea mult pentru marginea ieşită în afară, care se rupse cu o pârâitură puternică şi se prăbuşi în adânc cu mine cu tot. N-aveam mult timp de gândit. Ştiam că trebuia să înlătur primejdia de a fi strivit între peretele de gheaţă şi blocul care se rostogolea cu mine. Îmi proptii puternic picioarele cu colţarii pe unul din pereţi, iar umerii de celălalt. În clipa umiătare, simţii că se întinde şi coarda. Blocul se prăvăli mai departe în adâncuri. Tenzing reacţionase la timp şi repede. Mi-am cioplit cu pioletul, fără prea mare greutate, câteva trepte până la suprafaţă şi ieşind afară i-am mulţumit lui Tenzing pentru modul priceput cum manevrase coarda în situaţia primejdioasă în care mă
aflasem. El avu aerul că luase totul drept o glumă destul de reuşită din partea mea. Reproşându-82
mi în gând avântul meu nebunesc, am pornit din nou la drum. Neastâmpărul tot nu mi-a dat pace şi am ajuns la tabăra de bază tocmai bine ca, abia răsuflând, să-i pot spune lui George prin radio, la ora fixată, „noroc!”.
Descoperisem în Tenzing un tovarăş admirabil, priceput, săritor, extrem de plăcut.
Mânuia coarda cu cea mai mare precizie, cum de altfel dovedise şi în accidentul care era să-mi fie fatal. Deşi poate nu stăpânea complet tehnica urcuşului pe gheaţă, era totuşi foarte puternic, dârz şi suporta admirabil altitudinea. Calitatea lui cea mai de preţ, în ce mă priveşte, era faptul că
mergea repede, gata să înfrunte orice greutăţi.
În cele câteva zile ce urmară, cu toată vremea proastă, transportul poverilor pe căderea de gheaţă şi mai departe pe Circul-de-vest continuă fără întrerupere. Zăpada abundentă care cădea zilnic ne obliga să refacem mereu drumul, cu mare cheltuială de energie. Dar în afară de munca aceasta plicticoasă şi adeseori primejdioasă, principalul ţel al expediţiei noastre devenise recunoaşterea versantului lui Lhotse. Hunt hotărâse să utilizam în această recunoaştere aparatul de oxigen cu circuit închis (de un tip cu totul nou), pentru a-l supune unor probe complete, la mari înălţimi. Bourdillon şi Evans, formidabilul cuplu cu aparatele de oxigen cu „circuit închis”, aveau să formeze echipa de asalt. Hunt însuşi urma să facă parte din grupul de sprijin.
Asaltul versantului Lhotse exercita o puternică fascinaţie asupra membrilor expediţiei –
simţeam cu toţii că era cheia spre vârful Everestului – şi toţi cei care nu luam parte la acest asalt, priveam plini de invidie la cei favorizaţi. Personal avusesem până acum parte mai mult decât mi se cuvenea de misiuni care îmi dăduseră satisfacţie. Cu toate acestea, îmi frământam mintea cum să găsesc un pretext care să-mi permită să iau parte cel puţin la recunoaşterea de la poalele muntelui. În cele din urmă găsii ceva destul de bun ca să nu fiu refuzat. I-am propus lui Hunt ca doi dintre noi să facă o verificare severă şi de lungă durată a aparatului de oxigen cu circuit deschis. Avusesem puţină bătaie de cap până să mă familiarizez cu mecanismul lui, dar nu-l întrebuinţasem decât o jumătate de oră în timpul unei excursii de aclimatizare Cum nu fusese nevoie de oxigen la înălţimile moderate ale căderii de gheaţă şi ale Circului-de-vest, aparatul de oxigen cu circuit deschis nu fusese pe deplin încercat. Părerea mea era că dacă aparatul va rezista la o probă severă şi ne va permite să lucram un timp îndelungat în cursul zilei, făcând eforturi mai mari, atunci încrederea noastră în el va fi nelimitată. Şi încrederea avea să fie un factor vital când aveam să folosim oxigen la altitudini mari. M-am gândit că dacă doi dintre noi ar putea merge de la tabăra de bază la tabăra a IV-a şi înapoi într-o zi – un drum care necesita două zile întregi fără oxigen – am dovedi avantajul lui. Bucuros, Hunt fu de acord cu această sugestie şi-l lăsă pe Tenzing să mă însoţească.
La întâi mai, cea mai mare parte a grupului era pe căderea de gheaţă sau sus în Circul-de-vest aşa că la tabăra de bază domnea foarte mare linişte. Ştiam că în ziua următoare echipa
„circuitului închis” va ataca pentru prima oară versantul lui Lhotse şi eram nerăbdător să fiu la tabăra a IV-a când aveau să se întoarcă. Toată după-amiaza am muncit pregătind cele două
aparate de oxigen şi scrutând cu îngrijorare cerul, îmi pierdui complet curajul când văzui cum imediat după masă cerul se acopere de nori şi începe din nou să ningă – fapt care devenise ceva obişnuit. Dar de data aceasta am avut noroc: nu a căzut zăpadă decât de vreo 5 cm şi cerul se lumină din nou. Perspectivele noastre deveniră iarăşi promiţătoare. Ne-am sculat foarte devreme a doua zi. Cerul era senin şi geruia. Am luat o gustare în graba şi ne-am prins aparatele de oxigen în spate. Am făcut legăturile la aparatul lui Tenzing şi am deschis oxigenul; apoi am făcut acelaşi lucru cu aparatul meu. La ora 6,30 eram pe drum. Ştiam că oxigenul nostru va fi complet consumat până la 11,30, aşa încât mergeam cu pas repede. Am urcat partea de jos a căderii de gheaţă, iar cele 18 kg din spate ne păreau o nimica toată. „Oxigenul e, fără îndoială, ceea ce ne 83
trebuie!”, gândii eu în timp ce intram în tabăra a II-a după mai puţin de o oră şi jumătate de mers.
Cei de acolo nu se sculaseră încă şi afară era un ger năprasnic. S-a aprins repede un primus, ni s-a pregătit o ceaşcă de cafea şi am plecat mai departe. I-am propus lui Tenzing să ia el conducerea, dar el zâmbindu-mi îmi făcu semn să pornesc tot eu înainte. Refăcuţi de băutura fierbinte, am constatat că cei 5 cm de zăpadă proaspăt căzută nu constituiau de loc o problemă şi am ajuns la tabăra a III-a după cincizeci de minute de mers greu şi continuu. Urmă o scurtă
convorbire plăcută, o altă ceaşcă de băutură fierbinte şi am plecat mai departe. Am trecut peste puntea cea lungă de deasupra taberei şi am pătruns în Circul-de-vest. Spre necazul nostru dădurăm deodată de zăpadă adâncă şi moale. Era clar că aici ninsese mai abundent şi că drumul dispăruse complet sub zăpadă. Am continuat să mergem cu aceeaşi dârzenie, înaintând cu greu prin zăpada care ne ajungea uneori până la genunchi. Soarele ardea puternic iar căldura şi lumina lui orbitoare deveniseră insuportabile. Dar ştiam că nu ne puteam îngădui să ne odihnim. Trecând pe rând în frunte, înaintam hotărâţi şi, în cele din urmă, ne-am târât osteniţi până la tabăra a IV-a unde am ajuns la 11,30, după două ore de mers de la tabăra a III-a. Ne-am scos aparatele golite de oxigen şi am intrat pe brânci într-unul din corturi, pentru a ne odihni. Faţă de eforturile depuse, ne-am refăcut surprinzător de repede şi în curând ne reveni şi pofta de mâncare şi de băutură. Cu binoclul pe care-l aveam la mine, am cercetat versantul lui Lhotse pentru a descoperi pe el echipa de asalt, dar nu văzui nimic. După-amiaza trecu destul de plăcut. Mai întâi sosiră de jos Wylie şi Ward, însoţiţi de 6 şerpaşi ducând poveri grele; în scurt timp instalarăm cu toţii o tabără cu mult mai mare. Dar timpul trecea şi ceilalţi încă nu dădeau nici un semn de viaţă. Ne gândeam serios să alcătuim o echipă de salvare, când îi zărirăm coborând extrem de încet spre noi. Din opririle dese pe care le făceau, reieşea clar că avuseseră o zi grea. Le-am ieşit în întâmpinare. Evans şi Bourdillon erau foarte obosiţi iar Hunt părea complet epuizat. Pe când îl ajutam să coboare panta, îmi spuse aşa cum se obişnuieşte când cineva nu vrea să recunoască
adevărul: „Ştii, Ed, e pentru prima oară că mă simt oarecum epuizat”. Ei ne-au povestit cum au reuşit să urce vreo 150 m pe versantul lui Lhotse şi cum căldura mare şi poverile grele au întrecut efectele oxigenului. Totuşi, aveau credinţa că, în condiţii favorabile, aparatul cu circuit închis va însemna o puternică contribuţie la succes. Hunt plănuise să coboare cu noi dar era prea obosit. La ora 4,20 după-amiază, mergând uşor, fără oxigen, Tenzing şi cu mine am pornit la vale sub un cer ameninţător.
Abia făcusem un sfert de milă când vântul şi zăpada s-au năpustit peste noi cu o furie de necrezut. În zece minute, cărările noastre adânci au fost complet astupate. Steguleţele aşezate la distanţe mari nu se mai vedeau decât arareori. Ajutat doar de memoria topografiei locului ca unic ghid, îmi dibuii prin ceaţa mânată de vânt, drumul în jos, gemând la efortul cerut de fiece pas prin zăpada adâncă. Ori de câte ori îmi apărea brusc în faţa ochilor sau lângă mine vreun steag, îl priveam ca pe un prieten vechi şi mă uitam apoi nerăbdător înainte căutându-l pe cel următor.
Avalanşe mari se prăvăleau bubuind de pe stâncile imense ale Everestului şi ale lui Lhotse, măturând totul în calea lor spre Circul-de-vest. Uneori trebuia să mă opresc şi să aştept câteva clipe, lăsându-mă pe spate din cauza vântului care mă lua pe sus, până ce o uşoară creştere a vizibilităţii îmi permitea să văd prin pâclă doar la câţiva paşi înainte. Porneam atunci luptând cu viscolul mai departe, înaintam cât se putea de greu însă până la urmă, mai mult bâjbâind, am găsit drumul în jos. Am trăit o clipă fericită când am descoperit că ne aflam pe puntea de deasupra taberei a III-a. Am trecut-o de-a buşilea şi, bătuţi crunt de o grindină mânată de vânt, ne-am croit drum până la tabără. Acolo însă mi-am dat seama îngrozit că nu mai existau corturi.
Uitasem că toate fuseseră duse sus la tabăra a IV-a. Nu aveam deci nici un motiv să ne oprim, aşa că am pornit mai departe, de-abia ţinându-ne pe picioare.
84
Dar acum, în ciuda lipsei de vizibilitate, mă aflam pe teren cunoscut. În schimb, zăpada care căzuse masiv ascundea gropile şi crevasele mai mici. Înotam prin zăpadă cufundându-mă
până la brâu în gropi ascunse şi pierzând o groază de timp ca să ies din ele. Se întuneca repede.
Ninsoarea se domoli deodată, iar vizibilitatea se îmbunătăţi. Fără a pierde o clipă pornirăm glonţ
spre tabăra a II-a. Acolo însă nu mai era nimeni. În schimb aveam corturi, saci de dormit şi hrana trebuincioasă. Privind aspectul rece şi mut al taberei, îmi veni în minte atmosfera caldă şi ospitalieră a taberei de bază.
„Ce zici Tenzing? Mergem mai departe?” Tenzing privi umbrele înserării care ne cuprindeau şi dădu din umeri.
„Cum vreţi!” Mă gândii o clipă la drumul destul de greu care ne aştepta şi la zăpada adâncă pe care aveam s-o întâlnim în cale. „Sunt sigur că pot găsi drumul pe căderea de gheaţă
până la gheţar. Crezi că de acolo vei reuşi să urmezi drumul spre tabără?” Tenzing răspunse afirmativ. Convins că încercarea noastră nu va fi zadarnică, începurăm coborârea prin regiunea
„Bombei atomice”. Zăpada nesfârşită cuprinsă de jocul de umbre al înserării dădea o înfăţişare stranie şi uneori înspăimântătoare drumului nostru. Cărarea părea că fusese înghiţită, găuri întunecate se căscau de o parte şi de alta, iar seracurile se aplecau deasupra noastră ca nişte valuri. Stăpânit de teamă, îmi pierdui complet simţul direcţiei, bâjbâind înnebunit drumul.
Căutam să ies din panica nebună care mă cuprinsese şi deodată recunoscui forma unui bloc de gheaţă. Eram pe drumul cel bun. Când am trecut şi ultima crevasă fui cuprins de un sentiment de uşurare. Viaţa care părea că se sfârşise, începea din nou.
Se înnoptase de-a binelea, blocurile de gheaţă prăvălite formau un singur tot. Nu mai puteam urmări nici o cărare şerpuitoare aşa că am luat-o drept înainte, de-a curmezişul blocurilor, de la un steguleţ la altul. Şi unde nu vedeam nici un steguleţ, o ţineam drept, în aceeaşi direcţie în care mersesem sperând că suntem pe drumul cel bun. Ne întreceam într-o goană sălbatică cu lumina care se stingea din ce în ce mai mult, căţărându-ne pe blocuri de gheaţa şi lunecând în zăpadă până la brâu, de cealaltă parte, ca să urcăm apoi din nou pe un altul şi iar pe altul, într-un timp crezurăm că ne-am pierdut. Continuam coborâşul dar nu mai recunoşteam nimic, fiindcă întunericul şi pătura de zăpadă nivelau orice punct de reper, făcând ca toate locurile să pară la fel. Nu mai eram în stare să deschid drumul prin zăpadă adâncă şi-i dădui lui Tenzing conducrea. De îndată ce trecu în frunte, silueta lui şi coarda lungă făcură să-mi apară clar toată panta, începui să recunosc din nou părţi din traseu şi strigai lui Tenzing s-o ia mai la dreapta. În clipa următoare, ne-am dat drumul lunecând în jos pe un povârniş abrupt până
în „Aleea iadului”. Era întuneric beznă când am traversat şi ultima punte de pe căderea de gheaţă. Drumul nu mai era primejdios dar cum nu aveam torţe, nu mai vedeam nimic. Am dibuit calea rostogolindu-ne pe povârnişurile de zăpadă, ciocnindu-ne de pereţii pe care nu-i puteam vedea din vreme şi poticnindu-ne de stâncile care ni se iveau pe neaşteptate în cale. Furăm cuprinşi de o bucurie nespusă când zărirăm luminile taberei-de-bază şi pe când urcam micul povârniş spre corturi, simţeam că puterile noastre erau pe sfârşite. „Ei, bine! Am reuşit!” îmi spusei în sinea mea. „Şi cred că am dovedit ceva, deşi în clipa asta nu ştiu exact ce anume”. A doua zi, cei mai mulţi dintre noi am coborât în vale la tabăra de odihnă din Lobuje. Gândul că
vom vedea din nou iarbă şi flori era un adevărat tonic pentru noi. Şedeam tolăniţi la soare, râzând şi vorbind şi mâncam cu atâta poftă încât simţeam parcă cum se împlinesc din nou trupurile noastre slabe. Când după trei zile, ne-am întors la tabăra-de-bază, refăcuţi şi dornici să
continuăm asaltul, găsirăm grupul de recunoaştere a masivului Lhotse care se întorsese; dădurăm buzna peste ei cu mare larmă şi necontenind cu întrebările. Din spusele lor reieşea că
întâmpinaseră multe greutăţi, dar reuşiseră să instaleze tabăra a V-a la 6700 m şi tabăra a VI-a la 85
7000 m. Într-un ultim efort, Evans şi Bourdillon depăşiseră chiar 7200 m. Grupul stabilise mai întâi că versantul lui Lhotse avea să ne dea mult de furcă şi apoi că aparatele de oxigen cu circuit închis funcţionau foarte bine. Mai toată noaptea a ars lumina în cortul lui John Hunt, iar maşina sa de scris a ţăcănit într-una. Cu toate acestea, a doua zi de dimineaţă – la 7 mai – când ne chemă
pe Evans şi pe mine să ne sfătuim împreună, pe faţă i se citeau calmul şi siguranţa lui obişnuită.
