Mai jos de ei Charles Wylie şi al doilea grup de nouă şerpaşi îşi croiau drum încet spre tabăra a VII-a. Dacă toţi şerpaşii destinaţi transporturilor pe Şaua-de-sud aveau să se înghesuie în tabăra a VII-a, proviziile noastre limitate de hrană şi combustibil aveau să se consume repede, aşa că ori întregul grup ar fi trebuit să urce a doua zi pe Şaua-de-sud, ori trebuiau să coboare cu toţi în Circul-de-vest, ceea ce însemna o întârziere a asaltului poate chiar cu o săptămână. Aşadar trebuiau convinşi şerpaşii să meargă înainte!
Urmărind cu privirea cele două mogâldeţe care urcau dârz spre Şaua-de-sud, m-am dus la cortul lui John Hunt. Evans era acolo.
George Band cu şerpaşii pe căderea de gheaţă, lângă tabăra a II-a, într-o regiune primejdioasă. Ajutaţi de frânghie ei escaladează un colţ de gheaţă.
L-am rugat stăruitor pe Hunt să ne lase pe mine şi pe Tenzing să plecăm sus ca să
întărim efortul zilei următoare. Ştiam că folosind oxigen puteam ajunge uşor de la tabăra a IV-a la a VII-a chiar în după-amiaza aceea şi că prezenţa lui Tenzing ar fi fost de ajuns ca să-i decidă
pe şerpaşi. Eram sigur că în forma în care ne aflam, acest efort nu avea să ne dăuneze prea mult.
Spre surprinderea mea, John consimţi repede… Probabil că gândise şi el acelaşi lucru, dar ne atrase atenţia foarte stăruitor cât era de înţelept să nu urcăm mai sus de tabăra a VII-a, decât dacă
aceasta ar fi fost absolut necesar.
Am alergat să-i spun vestea cea bună lui Tenzing şi apoi l-am ajutat cu înfrigurare pe Bourdillon să pregătească două aparate cu oxigen. La ora 4,30 după-amiază eram la tabăra a VII-a unde, după o jumătate de oră, se înapoiară şi Noyce şi Annullu. Reuşiseră de minune şi atinseseră Şaua-de-sud. Aveam senzaţia că acum nimic nu ne va mai ţine în loc. În seara aceeea, Tenzing a fost de nepreţuit; el şi cu Wylie au pregătit poverile şi le-au împărţit şerpaşilor, astfel că puteam porni a doua zi, foarte devreme. Când ne-am vârât în corturile noastre ca să ne odihnim peste noapte, moralul întregii tabere era excelent. Amintindu-mi de instrucţiunile lui Hunt, l-am întrebat pe Tenzing dacă socotea că şerpaşii ar putea ajunge la Şaua-de-sud fără noi.
Tenzing fu de părere că ar trebui să-i însoţim deşi Wylie ne asigură că este gata să conducă
88
singur tot grupul sus. Ar fi fost mult prea greu pentru un singur om să aibă grijă de 14 şerpaşi şi de aceea hotărârăm să mergem cu ei.
Dimineaţa, vremea era frumoasă dar cam geroasă şi cu vânt pătrunzător. Am început pregătirea micului dejun la ora 5, dar n-am plecat înainte de ora 8,30. Tenzing şi cu mine mergeam în frunte, lovind cu colţarii şi tăind trepte, iar Wylie îi îmbărbăta pe şerpaşi şi-i ajuta la mers. Până la capătul de sus al gheţarului Lhotse. Şerpaşii erau deja obosiţi, iar pe traverseu mulţi din ei se aşezau jos să se odihnească sau se târau în patru labe. Dar cum, necum, mergeau înainte şi cei treisprezece şerpaşi inimoşi urcară şi ultimele câteva sute de metri pentru a-şi descărca poverile pe Şaua-de-sud. Câştigasem o mare victorie, învingând a doua mare piedică: trecusem înfricoşătoarele metereze ale versantului lui Lhotse, iar Şaua-de-sud fusese bine aprovizionată. Calea ne era acum deschisă pentru a începe asaltul Everestului.
Pe când coboram împreună cu Tenzing, sfârşiţi de oboseală, de pe gheţarul Lhotse către baza de înaintare, ne-am întâlnit cu echipa „circuitului închis” a lui Evans şi Bourdillon care, împreună cu Hunt, aveau să-şi instaleze, în două zile, tabăra pe Şaua-de-sud.
Asaltul deci pornise.
89
ŞAUA-DE-SUD
Alergam disperat să-mi salvez viaţa! Aruncându-mă de pe un bloc de gheaţă pe altul şi sărind ca un nebun crevasă după crevasa, căutam să scap de un morman înspăimântător de gheaţă
care se prăvălea pe urmele mele. Dar oricât căutam să scap, mormanul se apropia tot mai mult.
Deodată, o crevasă uriaşă se căscă drept în faţa mea! Eram prins! Îngrozit, privii înapoi spre grămada de sfărâmături de gheaţă care se îndrepta ameninţătoare spre mine…
M-am trezit buimac din acest somn chinuit; salteaua pneumatică se dezumflase în timpul nopţii, iar şoldul meu se rezema pe gheaţă. Am ieşit cu greu din acest coşmar, rotindu-mi privirea asupra decorului familiar al taberei a IV-a. Se îngâna ziua cu noaptea şi în lumina încă
pală a zorilor, cortul nostru, destul de mare, înfăţişa o scenă deprimantă: pe podeaua de gheaţă
zăceau împrăştiate corpurile nemişcate, adormite ale tovarăşilor mei înfundaţi în sacii lor de dormit, iar între ei o îngrămădeală de aparate de oxigen, rucsacuri, îmbrăcăminte de rezerva, corzi, pitoane, colţari şi pioleţi. Cu un simţământ de dezgust încercai să-mi închid din nou ochii.
Era doar o dimineaţă ca toate celelalte petrecute în tabăra a IV-a, unde viaţa la peste 6400 m nu-ţi permitea să te simţi prea bucuros şi fericit! Şi totuşi pentru mine această zi era departe de a fi ca toate celelalte. Poate era cea mai importantă din toate, căci ne venise rândul să începem acel urcuş lung, încet şi anevoios care ar fi putut să se sfârşească pe vârful Everestului.
Şoldul meu îngheţat mă readuse la realitate. Cu un geamăt uşor şi fără nici o plăcere, mi-am scos un braţ din căldura sacului de dormit şi, bâjbâind după ventilul saltelei pneumatice începui să suflu vârtos în el. Simţeam cum mă ridic încetul cu încetul şi cum mă dezlipesc de contactul rece al gheţii. M-am târât cu sacul de dormit până la uşă şi am privit afară. Deasupra mea se înalta versantul de gheaţă al lui Lhotse; fiecare bloc de gheaţă şi fiecare crevasă se contura clar în toată duritatea ei, iar vârful său dantelat se profila puternic în soarele dimineţii la peste 2100 m deasupra noastră. Şaua-de-sud arăta însă posomorită şi ameninţătoare. M-am gândit la Hunt, la Evans şi la Bourdillon care erau acolo sus în tabăra lor singuratică. „Ce frig trebuie să le fie acolo!” Un vânt domol cu suflare de gheaţă se abătu peste Circul-de-vest. Un fior puternic mă scutură pentru ca apoi să mormăi printre buzele arse de ger: „e un timp straşnic! Am nimerit bine – e un timp straşnic!” Simţii deodată dorinţa de a mă manifesta şi începui să strig tare: „Thondup! Thondup!”
Răspunsul lui slab şi zgomotele din cortul bucătarului mă liniştiră şi, mândru de actul meu de bravură, lăsai în jos pânza cortului cuibărindu-mă adânc în sacul de dormit, hotărât să nu mai fac nici un alt efort până când nu-mi voi simţi corpul încălzit de băutura fierbinte.
După o jumătate de oră, faţa veselă a unui şerpaş apăru în uşa cortului şi câteva clipe mai târziu fiecare avea în mâini căni mari cu ceai fierbinte. Ori poate e prea pretenţios să-l numim ceai! Numai un om cu o constituţie robustă putea să bea cu plăcere o astfel de băutură; un lichid fierbinte, cafeniu la culoare, cu o pojghiţă groasă de grăsime deasupra, cu frunze de ceai, gogoloaşe de lapte praf şi cu sosul rămas de la mâncarea din ajun. „Ceai de mare înălţime” îl poreclirăm noi şi-l consideram o necesitate îngrozitoare care trebuia turnată cu orice preţ pe gât într-un stomac scârbit. Băui cu dezgust o jumătate de ceaşcă şi, înviorat de căldura ceaiului, m-am târât afară din sacul de dormit. Mă simţeam tare slăbit şi mă temeam că m-am îmbolnăvit şi eu din cauza altitudinii. A fost însă numai un gând de o clipă fiindcă îmi reamintii pe dată că de fapt aşa ne simţeam în fiecare dimineaţă, îmbrăcatul era un proces simplu care implica doar trasul bocancilor şi totuşi aveam impresia că dura o veşnicie. M-am ridicat cu greu în picioare şi am ieşit din cort. Razele soarelui se ridicau acum repede spre tabăra noastră. Privii spre Everest să văd cum era vântul. Vremea părea cât se poate de bună! Obişnuitul penaj lung de pulbere de 90
zăpadă minată de vânt lipsea, iar creasta lungă a lui Lhotse, de obicei biciuită de vânturi, era acum liniştită. M-am îndreptat apoi cu mare grijă, prin zăpadă – fiindcă tălpile mele de cauciuc lunecau pe suprafaţa gheţii – spre cortul lui Tenzing, care şedea încă în sacul său şi-i strigai un
„bună dimineaţa”. Zâmbetul lui vesel îmi dovedi că a înţeles previziunile mele optimiste şi ieşi şi el din sacul de dormit, începurăm pregătirea aparatelor de oxigen, controlând presiunea buteliilor şi examinând cu grijă tuburile, ventilele şi regulatorul: am deschis apoi ventilele ascultând cu grijă cum năvălea oxigenul în măştile de faţa, într-un şir de gâfâituri înfundate. Totul era în regulă; trebuia însă să ne asigurăm pe deplin de acest lucru fiindcă acum porneam la asaltul cel mare.
Tabăra se însufleţi când Thondup apăru cu micul dejun – fulgi de ovăz, slănină
conservată (care nu plăcea nimănui) şi, mai bun ca orice, ouă proaspete care fuseseră adunate din satele din vale cu câteva zile mai înainte şi aduse cu mare trudă până la tabăra noastră. Mă
simţeam mult mai bine şi am mâncat cu multă poftă. Vremea frumoasă şi gândurile pline de entuziasm pentru ceea ce avea să urmeze învingeau complet moleşeala provocată de altitudine.
Îndesai într-un sac uşor de pânză sacul meu de dormit, salteaua pneumatică şi toate hainele de rezervă şi-l prinsei de aparatul de oxigen. Privii la ceas: era ora 9 şi cincisprezece minute. La tabăra a V-a, la 300 m deasupra noastră, îi puteam vedea pe Lowe şi pe Gregory cu 8 şerpaşi, făcându-şi drum încet pe faţa lui Lhotse. Trebuiau să ne ajute în asaltul nostru şi urcaseră cu o seară mai înainte la tabăra a V-a ca să-şi scurteze drumul până la tabăra a VII-a. Tenzing şi cu mine ne-am legat poverile în spate şi ne-am pus măştile de oxigen. Ca să ne menţinem forţele urma să folosim oxigen tot drumul pornind chiar de la tabăra a IV-a. Verificai cu grijă aparatul de oxigen al lui Tenzing, care o dată ceruse să meargă pe Şaua-de-sud fără oxigen, deoarece experienţa lui din anul precedent cu aparatul de oxigen al expediţiei elveţiene nu-i deşteptase mare încredere în utilitatea lui. Acum însă, datorită unei experienţe şi unei practici suplimentare, îşi dădea perfect seama de binefacerile lui. Cu toate acestea el nu dădea prea mare importanţă
manipulării complicate a acestor aparate şi trebuia întotdeauna ca cineva să i-l verifice.
Ambele noastre aparate funcţionau bine. Ne-am legat corzile de nailon în jurul mijlocului, am controlat în gând dacă nu am uitat ceva şi apoi, salutând cu mâna pe ceilalţi şi însoţiţi de urările lor de succes şi cu un ultim „aveţi grija să ajungeţi sus” care ne răsună multă
vreme în urechi, am pornit înainte prin Circul-de-vest. Cărarea fusese bătătorită de multe picioare care o străbătuseră şi se ondula în sus pe pantele uşoare de zăpadă din faţa noastră, ca un şarpe uriaş, ocolind crevasele de netrecut sau pe cele primejdioase. Urcam cu pas sigur. Vremea era minunată, cu o slabă adiere de vânt. În jurul nostru se ridicau uriaşii pereţi de gheaţă şi de stâncă ai Circului-de-vest, iar sus, deasupra noastră, se înălţa bolta cerului de un albastru de neînchipuit. Oricât de minunată era priveliştea, ne simţeam izolaţi de ea din cauza măştilor noastre de oxigen. În aerul rarefiat, fiecare pas necesita un efort de respiraţie continuu şi o atenţie încordată. Mă simţeam acum într-o formă excelentă. Departe deasupra noastră, Lowe şi Gregory cu şerpaşii lor urcau o porţiune abruptă de pe versantul de gheaţă a lui Lhotse. Mă întrebam cu îndoială dacă-i vom putea ajunge şi, aproape inconştient, am mărit pasul. Urcam cu pas grăbit, deşi povara mea de 20 kg îmi apăsa greu umerii. Privii în urmă spre Tenzing. Mergea bine.
Cărarea ducea peste un pod nestabil de zăpadă, făcea un ocol la dreapta pentru a evita o crevasa de netrecut, urca apoi o pantă abruptă şi deodată ne apăru în faţă, oferindu-ne o privelişte deprimantă, ca orice loc de popas părăsit, tabăra a V-a. Nu erau decât trei sau patru corturi pleoştite, cu zăpadă murdară călcată în picioare şi cu tot felul de cutii goale de conserve şi butelii de oxigen împrăştiate primprejur. Ne-am lăsat jos poverile ca să ne odihnim puţin. Priveliştea spre Circul-de-vest era încântătoare. Marile metereze îmbrăcate în gheaţă ale lui Nuptse şi 91
creasta de vest a Everestului străjuiau intrarea în circ iar printre aceste vârfuri se înălţa elegantul pisc Pumori – care în tibetană înseamnă „Piscul fiicei” – pe care Mallory54 îl botezase cu gândul la fiica lui. Primul grup care ne preceda mergea bine şi era pe cale să ajungă la tabăra a VI-a.
După o odihnă de 10 minute, ne-am încărcat din nou, resemnaţi, poverile pe umeri, am dat drumul oxigenului şi am pornit mai departe.
Urcuşul ducea acum pe o pantă ceva mai abruptă, dar traseul era încă simplu.
