vârful Everestului, erau gălăgioşi şi veseli; doar Tenzing, ciudat de tăcut, părea că nu aude vorbăria mea entuziastă. Motivul tăcerii sale l-am descoperit mai târziu, atunci când am atins Şaua-de-sud şi când încă nu aflasem cât de departe ajunseseră Evans şi Bourdillon. Tenzing împărtăşi lui John Hunt faptul că în prima echipă de vârf ar fi trebuit să fie şi un şerpaş.
Lowe şi Gregory aveau misiunea să-i conducă pe şerpaşi pe Şa şi nu-i puteau părăsi; eu însă ardeam de nerăbdare să ajung mai repede sus şi să dau o mână de ajutor primei echipe de vârf. Traseul ducea mai departe peste un povârniş imens care cobora fără întrerupere din vârful Lhotse până în Circul-de-vest; mă îndreptai aproape în fugă spre acest mare traverseu. Urmele făcute de grupul înaintaş erau în cea mai mare parte intacte şi puteam înainta cu mai puţin efort –
o adevărată surpriză plăcută faţă de prima traversare a acestui povârniş când trebuise să bat cu picioarele şi să tai trepte tot drumul. Mergeam fără oprire, cu pas regulat şi absorbit de gânduri, complet absent la tot ce ne înconjura. Minunatele privelişti care se deschideau în jurul nostru şi abisurile înspăimântătoare de sub noi nu mai însemnau nimic pentru mine. În clipele acelea trăiam rezumându-mă doar la locul unde trebuia să pun piciorul şi la felul cum să respir.
Forţându-mi plămânii la maximum căutam să-i umplu cu cât mai mult aer dătător de viaţă şi să
alin astfel îngrozitoarea senzaţie de amorţire a mâinilor şi a picioarelor şi de durerea care îmi apăsa pieptul. Tot corpul meu striga după odihnă dar ştiam prea bine că era numai o slăbiciune 95
ademenitoare a trupului de care nu trebuia să ţin seamă. „Şaua-de-sud sau mai bine mor!”, atâta ştiam. Neînduplecat în hotărârea mea, privii înapoi la bietul Tenzing care trebuia să mă urmeze.
Dar nu era nevoie să-mi fac griji din cauza lui. Cu capul aplecat înainte ţinea perfect pasul cu mine, hotărât şi încăpăţânat. Câştigăm repede înălţime. Sus de tot, vântul se înteţea iar creasta de sud-est era învăluită în nori. Şi în timp ce ne încordam privirea în sus, creasta se lumină brusc şi-i puturăm vedea pe Evans şi pe Bourdillon urcând energic, la jumătatea drumului spre Vârful-de-sud. Erau pe punctul de a ajunge în cel mai înalt loc atins vreodată de oameni. John Hunt şi tovarăşul lui se opriseră la o mică distanţă pe creastă şi nu mai înaintau. Fură învăluiţi din nou de nori iar noi pornirăm mai departe cu atenţia îndreptată spre pantele din faţa noastră.
Ca să atingem Şaua trebuia să urcăm pe vârful pintenului stâncos Geneva, la 7924 m şi apoi să ne lăsăm pe o pantă de cealaltă parte. Am ajuns la capătul marelui traverseu şi am început să urcăm o râpă prăpăstioasă şi înzăpezită. Bătând cu piciorul în zăpada moale şi afânată ca să
facem trepte, ne-am târât în sus folosind fiece colţ de stâncă pe care-l puteam găsi, ca loc sigur pentru a pune piciorul. Ne-am căţărat în patru labe pe o porţiune jumătate stâncă şi jumătate zăpadă şi, în cele din urmă, am ajuns pe vârful pintenului Geneva. Sus, deasupra capetelor noastre, se înălţa uriaş Everestul, înspăimântător de abrupt şi măreţ. Un vânt puternic mâna norii aşa că nu mai vedeam nici urmă de Evans şi Bourdillon. La câteva sute de metri sub noi se află
Şaua-de-sud acoperită de gheaţă, neprimitoare şi bătută necontenit de vânturi. Şi pe ea, formând un grup mic şi părăsit, se zăreau trei corturi minuscule ale căror pânze se umflau şi se zbăteau în bătaia vântului. Lowe, Gregory şi şerpaşii rămaşi mult în urma noastră nu se zăreau şi hotărârăm să nu-i mai aşteptăm şi să coborâm panta în direcţia corturilor. La strigătele noastre, foaia cortului din mijloc se dădu la o parte ivindu-se timid faţa şerpaşului Baiu. În viaţa mea nu am văzut pe cineva mai ruşinat! Baiu era un om mare de statură, voinic şi chipeş, care îşi pusese forţa la contribuţie în regiunile de jos şi fusese recomandat de Tenzing ca unul din specialiştii pentru mari altitudini. Dar pe Şaua-de-sud îşi pierduse cumpătul şi refuzase să urce mai sus.
Dovedindu-se un om în care nu te puteai încrede, ne salută morocănos şi se retrase în vizuina lui.
Am oprit oxigenul şi ne-am dat jos poverile. Ne îndreptarăm privirile încă o data spre marile pante de deasupra noastră şi deodată observarăm pe zăpadă două puncte negre coborând spre noi încet şi cu paşi chinuiţi. Nu puteau fi decât John Hunt şi Da Namgyal! Îi spusei lui Tenzing să
prepare băuturi fierbinţi cât putea de repede, deşi ştiam că aceasta necesita oarecare timp şi fără
să mă mai îngrijesc de oxigen, pornii în sus pe pantele de gheaţă.
Hunt şi Da Namgyal mergeau ca după mort. De-abia dacă făceau câte cincizeci de paşi şi se prăbuşeau pe gheaţă să se odihnească. Îndemnat de starea lor nenorocită, câştigăm repede înălţime încurajat fiind şi de faptul că puteam să mă mişc atât de iute, fără oxigen, la o altitudine atât de mare. Pe măsură ce se apropiau, îmi putui da seama după mişcările lor ţepene şi stângace cât de obosiţi erau. Am ajuns la ei tocmai în clipa când John Hunt epuizat se prăbuşi din nou pe gheaţă. Eram mulţumit că le ieşisem înainte şi că eram în stare să-i ajut. Hunt îmi spuse că el şi Da Namgyal îşi duseseră poverile lor grele pe creasta de sud-est atât cât putuseră urca. Când n-au mai fost în stare să mai înainteze nici un pas şi nici măcar să se târască în patru labe, au făcut o mică movilă din poverile pe care le căraseră şi apoi au început să coboare cu mare greutate. Hunt era obosit peste măsură, căci în dorinţa lui de a lăsa celorlalţi proviziile de oxigen, cât mai sus posibil îşi lăsase şi propria-i butelie de oxigen pe jumătate consumată şi coborâse fără ajutorul ei.
Era clar că avea nevoie de îngrijire pe care trebuia să i-o dăm fără întârziere imediat ce vom fi ajuns la corturi. Mă uitai la Da Namgyal. Era un şerpaş minunat, devotat şi puternic, care avusese grijă de mine în prima parte a expediţiei şi pentru care simţeam o deosebită simpatie. Zâmbetul lui vesel şi hotărât îmi dovedea că încă mai avea ceva putere în el.
96
Cu braţul lui John Hunt peste umărul meu şi ţinându-l strâns de mijloc, am pornit în jos pe panta de gheaţă. Mergeam foarte încet şi aveam nevoie de popasuri dese. Când John Hunt lunecă din nou pe gheaţă, îmi dădui seama că era nevoie de un ajutor mai energic. L-am lăsat acolo şi am coborât în fugă la tabără. Mai aveam puţin oxigen în aparatul meu, aşa că l-am luat în spate şi m-am întors sus, John stătea prăbuşit pe gheaţă şi se părea că nu se mişcase din loc. I-am pus masca de oxigen şi am dat drumul robinetului la maximum. Efectul fu imediat. Reuşi să
se ridice pe loc în picioare şi, cu ajutorul meu, să coboare încet panta de gheaţă până la corturi.
Ne-am târât de-a buşilea înăuntru şi, pe când John zăcea pe sacul lui de dormit, am umplut cortul cu oxigen. Nu după mult timp uşa se deschise şi Tenzing îi întinse o băutură fierbinte ajutându-l să-şi revină complet.
Deodată am auzit glasuri sugrumate de emoţie. Cortul se cutremură, iar George Lowe îşi arătă mutra nebărbierită în deschizătura lui, de unde ne strigă: „Sunt sus! Pe legea mea, sunt sus!” Şi un George entuziasmat ne explică cum norii se risipiseră pentru o clipă şi cum văzuse micile siluete ale lui Evans şi Bourdillon urcând încet, pe Vârful-de-sud. Vestea era minunată!
Vârful-de-sud avea 8747 m la circa 100 m sub vârful Everestului şi cu mult mai sus decât urcase vreodată picior de om. Ca să ajungă într-o singură zi de pe Şaua-de-sud, însemna un efort uriaş.
Plini de emoţie am discutat eventualitatea continuării urcuşului până sus pe Everest. Era totuşi destul de târziu şi ştiam cu toţii că mai aveau cale lungă de mers şi că, probabil, nici oxigen nu aveau prea mult. Trebuiau deci să ia o hotărâre grea acolo sus, pe Vârful-de-sud. În mod automat gândul îmi fugi cu o săptămână în urmă la tabăra a IV-a când discutasem cu toţii posibilitatea ca prima echipă de vârf să fie nevoită să ia o astfel de hotărâre. Tom Bourdillon, în felul lui calm şi greoi, ne spuse să nu ne îngrijorăm, căci atât el, cât şi Charles Evans erau oameni destul de chibzuiţi care iubeau foarte mult viaţa. Nu-mi făceam nici o grijă în ceea ce îl privea pe Charles – era cu adevărat cel mai raţional om pe care îl cunoşteam – dar nu eram tot atât de sigur în ceea ce îl privea pe Tom. Aveam mare respect faţă de încăpăţânarea sa, dar nu eram prea sigur că aceasta nu-i putea dăuna uneori. I-am împărtăşit şi lui John Hunt gândurile mele care coincideau cu ale lui. Ei, dar la ce bun îngrijorarea noastră! N-aveam altceva de făcut decât să
aşteptăm şi să vedem!
Ieşii aproape târându-mă afară din cort. Era un ger cumplit. Vântul sufla cu putere, iar muntele era învăluit în nori. Şerpaşii care transportau poveri pe Şa pentru noi, pentru a doua oară, tocmai sosiseră. Având încă destulă forţă, în ciuda muncii epuizante, ne-au răspuns veseli la întrebările noastre despre starea lor fizică şi ne asigurară că erau gata să coboare din nou la tabăra a VII-a. Şi fiindcă ştiam că sunt cei mai experimentaţi şerpaşi pe care îi aveam, ne-am gândit că nu era nici un pericol să-i trimitem înapoi fără însoţitor. Ei aşezară grămadă poverile aduse, băură repede ceva şi nu se putură opri, ca înainte de a se reîntoarce, să nu cotrobăiască în grabă prin fosta tabără a elveţienilor, căutând câte o mică amintire. Veselul Da Namgyal şi posomorâtul Baiu îi însoţeau şi ei şi, cum e lesne de înţeles, erau deopotrivă de doritori să ajungă
cât mai repede cu putinţă în Circul-de-vest.
Îmbrăcaţi cu tot echipamentul pe care-l aveam, George Lowe şi cu mine ne-am pus pe lucru ca să punem tabăra la punct. Aveam cu noi trei corturi: un cort Meade de două persoane cu beţele în formă de A la cele două capete, unul mai mare în formă de piramidă, după modelul corturilor arctice şi unul mai mic cu o cupolă rotundă. Pentru a rezista forţei cu care bătea vântul trebuia să întindem foarte bine frânghiile de ancorare. În acest scop, George şi cu mine pornirăm să desprindem bolovani din stratul de gheaţă şi să-i ducem la corturi ca ancore. Totodată
descoperirăm că multe din frânghiile de ancorare erau roase, gata să se rupă. Deoarece urmările unui asemenea accident ar fi putut fi destul de neplăcute, am prevenit această eventualitate tăind 97
bucăţi scurte de cozi de nailon şi legând cu ele corturile, ca frânghii de ancorare, pe care le-am strâns zdravăn în jurul unor bolovani mai solizi. După multă muncă şi dese popasuri ca să ne dezmorţim mâinile îngheţate de frig în sacii de dormit, am întărit bine corturile făcându-le în cele din urmă să reziste chiar şi intemperiilor celor mai aprige. Gândul şi atenţia noastră nu-i părăsiseră nici o clipă pe cei de pe creastă şi totuşi nu se zărea nici urmă de Evans şi Bourdillon.
Mai îngrijorător era faptul că nici cei trei şerpaşi „specialişti” nu mai soseau. Simţirăm o mare uşurare când au apărut la un moment dat peste pintenul Geneva coborând apoi încet spre noi.
După planul nostru, aveam nevoie de toţi trei ca să ne ducă poverile mai departe pe munte şi faptul că Ang Temba se împleticea ca un om beat pe când cobora panta, ne produse multă
îngrijorare. Aproape de corturi se împiedică şi căzu uşor cu faţa în jos, rămânând acolo. Nu mai puteam conta deci pe el! Pe Şaua-de-sud nimic nu te mai impresionează şi singurul meu gând a fost: „La dracu.' Asta înseamnă că mâine va fi unul mai puţin la căratul poverilor!” L-am dus pe Ang Temba înăuntru, în cort, adăpostindu-l de vânt.
Un strigăt din partea lui George Lowe care privea într-una muntele, ne anunţă că zărise pe Evans şi pe Bourdillon. Ne îndreptarăm repede privirile în direcţia pe care ne-o arăta. Norii se risipiseră pentru o clipă şi îi văzurăm: se aflau la peste 8300 m şi acum traversau de pe creastă
către culoarul abrupt şi înzăpezit care ducea în jos spre povârnişurile lungi de deasupra Şeii-de-sud. Părea că de-abia se mişcau! Chiar în clipa când norii i-au învăluit din nou, i-am văzut pornind în jos pe culoar. „Slavă Domnului că sunt teferi!” Timp de zece minute nu am mai văzut nimic, până când vântul slăbi iarăşi şi dădu norii la o parte. I-am descoperit din nou. Spre mirarea noastră ajunseseră chiar la capătul de jos al culoarului. Coborâseră nemaipomenit de repede.
Acum însă mergeau într-adevăr extrem de încet. Ne-am dat seama că aveau nevoie de ajutor.
George îşi luă repede aparatul de filmat şi pornirăm amândoi în sus, pe pantă spre ei.
Apariţia lor îţi inspira de-a dreptul groază! Îmbrăcaţi în haine voluminoase şi cu aparate grele de oxigen în spate şi măşti pe faţă, arătau ca fiinţe dintr-o altă lume. Coborau tăcuţi spre noi, făcând mecanic câţiva paşi ţepeni şi se opreau pentru ca apoi să facă iar câţiva paşi şi iar să
se oprească. Se vedea că erau complet epuizaţi. Cu un nod în gât, suii până la ei; ne aşteptau tăcuţi, cu umerii gârboviţi. Erau într-o carapace de gheaţă din creştet şi până în tălpi. Gheaţă pe haine, gheaţă pe aparatele de oxigen, gheaţă pe corzi, pe păr, pe bărbi şi pe sprâncene. Se vedea că avuseseră de luptat cu o viforniţă îngrozitoare! Cuprins de o emoţie de care nu mă credeam în stare, îi luai de după umerii lor obosiţi, dojenindu-i prieteneşte. Charles Evans îmi dădu un ghiont slab în coaste, iar vocea lui de Welshman55, calmă şi melodioasă, rupse tăcerea penibilă şi totul reveni la normal.
George Lowe filmase în întregime întâlnirea noastră şi apoi apropiindu-se de noi însenină atmosfera cu un salut viguros. Deşi epuizaţi, cei doi duceau în mâini două butelii de oxigen pe care elveţienii le lepădaseră la capătul de jos al culoarului în toamna precedentă, ca să
scape de povară. Bourdillon gândise că puteau fi folosite în timpul somnului pe Şaua-de-sud. Le-am luat din mâini buteliile şi i-am ajutat să coboare. Curând furăm întâmpinaţi de Hunt şi de Gregory; imediat sosi şi Tenzing cu o cană de supă fierbinte. El le şterse cu blândeţe gheaţa de pe bărbi şi le ţinu cana la gură. Ne trebui o mulţime de timp ca să urcăm mica pantă care ne mai despărţea de corturi.
