Am gătit mâncarea la un foc de vreascuri, ceea ce însemna un lux neobişnuit, deoarece adusesem cu noi o legătură de vreascuri uscate de ienuper. Pe când stăm chirciţi în jurul focului, încălzindu-ne în aerul rece al nopţii, Angje luă câteva rămurele făcute jeratic şi le aşeză pe o piatră mică şi netedă. Puse apoi o bucăţică de unt deasupra lor şi o privi cum sfârâie şi fumegă, în timp ce murmura ceva încet şi numai pentru el. L-am întrebat ce înseamnă acest ceremonial şi ne-a lămurit că era o mică ofrandă pentru a câştiga favoarea zeilor gheţii, ca să putem trece munţii fără pericol. Jertfa de unt însoţită de rugăciunea budistă „Om Mane Padme Hum”, avea să
ne asigure bunăvoinţa zeilor!
Neînsemnată încurajare pentru minţile noastre îngrijorate.
A doua zi de dimineaţă, înainte ca soarele să fi trezit stâncile din culcuşurile lor îngheţate, eram împreună cu George la poalele pereţilor verticali. Era ora 7,30. Ne-am târât pe brânci până la baza unei platforme înguste care se ridica abrupt pe versant şi am urcat pe ea cât am putut de repede. Platforma era friabilă şi pietrişul ne aluneca în mod neplăcut de sub picioare.
Urcam totuşi destul de uşor. La capătul superior al platformei se ridica un vârf de stânca abrupt până la o altă platformă, în susul căreia am pornit din nou grăbiţi. În cele câteva clipe de odihnă
binevenite ne-am putut dă seama că nu ne mai ameninţa pericolul prăbuşirii.
Deasupra noastră se ridica printre stânci un culoar prăpăstios. Pornii în frunte în susul lui şi îl găsii foarte uşor de urcat. La capătul culoarului, drumul era complet blocat de o stâncă
uriaşă, peste care nu puteam descoperi nici un fel de drum. Partea dreaptă a culoarului, foarte abruptă, era inaccesibilă, aşa că m-am gândit să ies din el pe partea stângă. Am săpat un şir de trepte în crusta de zăpadă tare şi foarte înclinată sub acea stâncă şi în timp ce George se căţăra după mine, priveam posomorât înainte. Aveam în faţă o lespede netedă fără nici o priză de care să mă pot prinde şi nu puteam să o urc decât târându-mă în sus pe suprafaţa ei. George mă
încredinţa că mă voi putea bizui pe asigurarea lui în cazul că aş fi lunecat; cu aceste cuvinte de îmbărbătare drept toiag, mi-am sprijinit mâinile pe lespede. De trei ori am vrut să-mi fac vânt în 48 Săritoare – ruptură de pantă pe cursul unei văi unde se formează o cascadă atunci când curge apa – N R.
49
sus şi de trei ori m-am oprit de frică. Mă cuprindea parcă un leşin de la stomac. George mă
aştepta răbdător. Mă mustram singur pentru lipsa mea de curaj şi deodată, îmboldit nici eu nu ştiu de unde, m-am azvârlit în sus. Cu muşchii tremurând de încordare mă clătinai o clipă de lespedea abruptă, rezemat pe mâini şi pe genunchi, apoi, repede, îmi aruncai mâna peste marginea de sus, căţărându-mă deasupra şi ajungând în siguranţă. Am întins coarda şi George a cerut să-l trag sus. Lunecând mereu, clătinându-se, ajunse în sfârşit până la mine. Acolo sus, ne-am dat seama că orice încercare de a sui până aici şerpaşii încărcaţi cu bagaj, era aproape exclusă. Totuşi eram hotărâţi să mergem înainte.
După o oră înaintaserăm vreo 30 m pe stâncă dar ne-am dat seama că nu mai eram în stare să facem nici măcar un pas mai departe. Aproape tot atât de siguri eram că nici în jos nu mai puteam merge şi totuşi trebuia luată o hotărâre. Am lăsat rucsacurile să lunece în jos pe o platformă mică, dându-ne apoi şi noi drumul încet după ele. Lunecam parcă de o veşnicie când, în sfârşit, cuprinşi de o uşurare de nedescris, atinserăm din nou stânca ce închidea culoarul, îl asigurai pe George cu coarda cât timp luneca încet în jos pe lespedea abrupta şi apoi îmi dădui drumul şi eu, lipindu-mă şi agăţându-mă de lespede cât puteam mai mult, asigurat cu coarda de George care trecuse de partea cealaltă a culoarului pentru mai multă siguranţă. Măsurăm distanţa centimetru cu centimetru. Când am simţit din nou zăpadă sigură sub picioare, am scos un oftat de uşurare.
Apoi am pornit în fugă în josul pantei pentru a scăpa de bolovanii care se rostogoleau cu foarte multă regularitate în această regiune a pantelor verticale. În goana noastră am dislocat un şuvoi de pietroaie care, pornind vertiginos la vale cu un zgomot înfiorător, ne-au silit să facem salturi în josul stâncilor pentru a ne feri din calea lor. Am coborât aşa până la prima terasă, apoi am patinat mai departe până la capătul ei. Înfioraţi de teamă, ne-am repezit spre ultima platformă
de unde am ajuns, în sfârşit, în siguranţă pe gheţar.
Ne-am reîntors la tabără doi oameni liniştiţi şi potoliţi. Angje ne întâmpină cu obişnuitele cuvinte: „Bohut kharab!” Şerpaşii urmăriseră urcuşul nostru cu mare admiraţie, dar nu aveau câtuşi de puţin intenţia să ne urmeze pe acest drum. I-am asigurat că nici noi nu mai aveam de gând să urcăm pe acolo. Nu păreau prea convinşi şi eram sigur că în noaptea aceea focul jertfei va arde mai puternic ca oricând. Tare mă îmbia gândul să ard şi eu un pic de unt.
În aceeaşi zi, după masă, am pornit împreună cu Angputa într-o scurtă recunoaştere, pe partea stângă a văii, ca să examinăm şi cealaltă cădere de gheaţă. Locul era impresionant. Corpul principal al căderii de gheaţă se oprea dintr-o dată la marginea unui perete vertical de vreo 300
m, unde se rupea în blocuri imense care se prăbuşeau pe gheţarul de dedesubt. Ne-am ţinut departe de corpul principal, mergând pe partea opusă a gheţarului, dar şi aici ne împiedicam de sfărâmăturile de avalanşe care proveneau din nişte gheţari mici, atârnaţi sus pe pereţii mari de stâncă din spatele nostru.
Drumul era periculos şi fără sorţi de izbândă. Hotărâi să merg puţin mai departe şi mă
căţărai pe o coamă rotunjită din morenă, care făcea o curbă mare pe partea stângă a căderii de gheaţa. Drumul era foarte uşor şi prezenta fără îndoială destulă siguranţă. Cu cât mergeam mai departe, cu atât şi drumul se deschidea mai mult înaintea noastră. Mă oprii şi privii mult timp la calea ce ni se oferea. Eram cuprins de emoţie. Deşi căderea de gheaţă era destul de fisurată în părţile acestea, era mai liniştită şi se părea că ar putea exista un drum până la turnurile de gheaţă
de deasupra pereţilor verticali. Am mai mers puţin şi cu cât mă apropiam de stânci, eram mai convins că vom găsi un drum. Nu părea să fie nicidecum un drum uşor, dar era singura parte de pe întreaga cădere de gheaţă, ferită de gheaţa care spânzură deasupra. Se lăsa întunericul şi nu mai aveam timp să mergem mai departe; ne-am grăbit deci să ne întoarcem la tabără.
50
A doua zi am pornit împreună cu George din nou pe acelaşi drum descoperit în ajun. Era ora 6,30 dimineaţa când am ajuns la locul unde mă oprisem cu o zi înainte. Amândoi eram într-o dispoziţie excelentă. George neputând uita meterezul de stânci, atacat cu o zi înainte, se cam îndoia de „traseul meu uşor” de care eram atât de entuziasmat; când privi însă înainte, începu să
se convingă că drumul nu era chiar atât de greu. Ne-am legat în coardă, am prins colţarii şi am început să urcăm cu pas uşor şi sigur, rod al atâtor luni de alpinism dificil.
Înaintam cu spor pe o morenă situată între căderea de gheaţa şi înalţii pereţi stâncoşi de pe stânga. Fără să ne dăm seama, ne-am trezit chiar pe căderea de gheaţă – o adevărată reţea de crevase adânci – de unde am putut ieşi destul de greu şi după mult timp. Întâmplarea însă nu ne displăcu. Săpam trepte în pereţii de gheaţă, treceam cu grijă peste punţi şubrede de zăpadă şi ne croiam drumul coborând în crevase şi urcând apoi de cealaltă parte a lor. Într-un loc cioplii un drum aerian, pe coama subţire a unei creste de gheaţă. Ne entuziasma această muncă şi câştigăm înălţime văzând cu ochii. Eram neliniştiţi doar de faptul că unghiul crevaselor se îndrepta încet dar sigur spre marginea ruptă, de unde căderea de gheaţă se arunca în ultimul ei salt uriaş.
Simţeam chiar cutremurul subteran produs de lunecarea fiecărui nou bloc care se rupea din gheţar. Ne apropiam tot mai mult de acest loc periculos şi deodată, spre salvarea noastră, descoperirăm o punte de zăpadă, care ne duse înapoi spre centrul căderii de gheaţă. La ora 10,30
ne aflam pe o movilă de zăpadă de unde se putea vedea în depărtare, peste câmpurile de zăpadă, trecătoarea Nup La – o depresiune uşoară, înaltă de 5900 m, cuprinsă între povârnişuri prăpăstioase de aproape 7300 m.
Am trăit un moment măreţ! Nu ştiam cum să ne stăpânim bucuria şi mulţumirea. Mai aveam de străbătut cale lungă până la şa, dar greutăţile păreau pe sfârşite şi, o dată cu ele şi necazurile noastre. Hotărârăm să ne reîntoarcem imediat la tabără pentru ca a doua zi să începem transportarea echipamentului. Coborârea a fost mai uşoară decât ne puteam închipui.
Şerpaşii ne-au întâmpinat veseli ca de obicei, dar vestea că va trebui să urcăm cu poveri în susul căderii de gheaţă răci pe loc atmosfera.
Datorită emoţiei nu m-arn putut odihni toată noaptea, iar zorile m-au prins treaz. Unul din noi trebuia să-i conducă pe şerpaşi sus şi acela eram eu. George avea zi liberă. L-am trezit pe Angputa care a pregătit gustarea de dimineaţă şi la ora 6 am părăsit tabăra pe o vreme rece dar înviorătoare. Toţi purtam poveri serioase, dar mergeam foarte bine. Când a trebuit să ne legăm în coardă şi să ne punem colţarii, am micşorat şi pasul, înaintarea devenind din ce în ce mai grea.
La fiecare loc greu de trecut Angje exclama cunoscutul „Bohut kharab”, rămânând însă acelaşi tovarăş de drum, puternic şi inimos. Cel mai neîncrezător era Tashi Phuta. El examina fiecare punte de zăpadă cu deosebită atenţie şi făcea aşa de multe găuri în ele cu pioletul, încât reducea cel puţin la jumătate rezistenţa lor, apoi le traversa de-a buşilea. Cu toate acestea, urcam cu toţii extrem de bine, iar pe porţiunile grele ne ajutam cu coarda, trăgând-o cu toată puterea. La ora 9,30 eram pe pragul căderii de gheaţă.
Am coborât apoi movila de zăpadă străbătând o porţiune netedă şi uşoară, siguri că nu vom mai întâlni piedici în drum. Înaintam închipuindu-mi că instalasem tabăra pe Nup La. M-am oprit la marginea unei crevase colosale; în faţa noastră se deschidea un abis enorm de cel puţin 30 m lăţime care tăia în două căderea de gheaţă, dintr-o margine într-alta. Toate visurile mele se spulberară! Era cea mai mare greutate de care ne izbisem până atunci. Privii în jos peste marginea crevasei. La o adâncime de 20 m aceasta era podită cu zăpadă nu prea stabila, care, la rândul ei era brăzdată de alte crevase mai mici. Locul era primejdios şi totuşi îndrăznii să
gândesc la o coborâre până la puntea de zăpadă, pentru a putea trece de cealaltă parte.
Am mers de-a lungul crevasei până într-un loc unde buza de jos se surpase puţin. La 51
început şovăielnici, şerpaşii acceptară până la urmă coborârea. I-am asigurat solid în coardă şi apoi am început să tai trepte în peretele de gheaţă surpat până ce am ajuns la fundul umplut cu zăpadă. Munca era destul de grea şi trecu mai bine de o jumătate de oră până ce am putut să-mi fac trepte în gheaţă şi să pun piciorul cu precauţie pe fund. M-am asigurat înfigând puternic pioletul în peretele crevasei şi i-am convins pe şerpaşi să coboare până la mine.
Stăteam acolo un mic grup de oameni descurajaţi, închişi în adâncurile unui abis grozav, privind peretele opus – un perete de gheaţă dură şi străvezie – înălţându-se la 20 m deasupra noastră. În platoşa lui îngheţată trebuia să găsim undeva o spărtură prin care să ne putem strecura şi, într-adevăr, descoperii ridicându-se rezemat de perete un con de zăpadă, care ajungea aproape de marginea de sus. Merita să încercăm. Le-am atras atenţia şerpaşilor să ţină coarda întinsă şi apoi am pornit cu mare băgare de seamă pe zăpadă, păşind peste nenumăratele crăpături şi ajungând cu bine la peretele din faţă. Conul de zăpadă se înălţa aproape vertical; părea totuşi să
fie solid şi stabil. La drept vorbind, nu-mi plăcea să fac performanţe tehnice numai cu şerpaşii în coardă, dar n-aveam de ales; trebuia să găsesc un drum. Am tăiat trepte formând o scară verticală
care urca până la o înăţime de 6-7 m unde am săpat o platformă destul de largă ca să încăpem toţi comod pe ea. Apoi, cu coarda întinsă, am tras sus pe cei trei şerpaşi şi i-am aşezat în siguranţă pe platformă. Erau tăcuţi, dar ochii lor larg deschişi şi speriaţi îmi spuneau că nu erau prea bucuroşi de performanţa noastră alpină.
Am tăiat un alt şir de trepte pe vârful conului, ajungând astfel la vreo 2 m sub marginea crevasei până la care mai aveam totuşi de urcat un perete vertical de gheaţă. Fiind într-o poziţie primejdioasă, pe o platformă foarte mică, am început să tai îndată trepte în susul peretelui.
Treaba nu era de loc uşoară. Ca să mă menţin pe trepte, trebuia să tai şi locuri de sprijin pentru mâini şi să-mi las toată greutatea pe ele. Am trăit un moment foarte fericit când, în sfârşit, am întins mâna peste margine şi mi-am înfipt pioletul adânc, în zăpada tare. Urmă o zvârcolire şi un geamăt şi iată-mă deasupra. Stătui o clipă pe loc ca să-mi recapăt răsuflarea. Eram la o înălţime de peste 5800 m şi sforţarea pe care o făcusem însemnase un mare efort pentru plămâni.
