Mergeam anevoie peste gheţar cu greutăţile în spate, leoarcă de transpiraţie, cuprinşi de moleşeală.
Aerul se răcori însă brusc, ceea ce ne aduse uşurarea mult dorită. Tot atât de repede văzduhul se umplu de o ninsoare deasă şi liniştită. N-am putut găsi nici un loc potrivit pentru tabără, dar am retezat vârful unei movile de gheaţă ca să ne facem pe ea puţin loc pentru a aşeza cortul, în care ne-am vârât repede cu toţii.
Toată noaptea a nins cu furie, iar dimineaţa gheţarul era acoperit cu o pătură groasă şi albă. Norii pluteau atât de jos în jurul nostru, încât nu puteam vedea la mai mult de 10-12 m. Prin urmare, ne-am hotărât să rămânem pe loc. Ne-am fi rătăcit cu siguranţă dacă am fi plecat de acolo şi fără îndoială că zăpada proaspătă putea foarte uşor să lunece în avalanşe pe povârnişurile abrupte de deasupra noastră. După-amiază temperatura a crescut împrăştiind ceaţa. Ieşind din cort am văzut deasupra o pată de cer albastru. Curând năduşeam iar sub arşiţa soarelui şi aşteptam cu nerăbdare să se înnopteze. Urmă o noapte cumplit de geroasă iar a doua zi vremea arăta oarecum nesigură, cu şiruri lungi de nori cirrus strălucind în razele soarelui de dimineaţă.
Cu toate acestea, ne-am făcut la iuţeală bagajele. La ora 7 am pornit la drum. Obiectivul nostru era o şa mică între două vârfuri. Deşi traseul către şa era cufundat în întuneric, întrezăream un drum posibil în susul unor râpe de zăpadă, de-a lungul unui gheţar în pantă repede. Mă simţeam excelent, aşa că am pornit în frunte. La prima râpă, am întâlnit o pantă abruptă, acoperită cu zăpadă întărită, în care am început să cioplesc un şir lung de trepte. Povara din spate mă
stânjenea şi reuşeam cu greu să-mi ţin echilibrul. Curând însă m-am deprins într-o legănare uşoară şi ritmică a corpului. Aerul era rece ca gheaţa, atât de rece încât mă durea în gât când respiram, înaintam atât cât îmi permiteau plămânii mei obosiţi. Numai mişcarea mai putea să-mi 42
uşureze chinurile gerului. Am făcut o traversare spre stânga ca să ocolesc un perete de gheaţă
ameninţător şi apoi am tăiat un alt şir de trepte îndărăt spre dreapta ca să pot ajunge sus pe el.
George şi şerpaşii urcau cu greu în urma mea şi – după expresiile întunecate ale feţelor lor – îmi dădeam seama că şi ei sufereau tot atât de mult ca mine. Pantele din faţa noastră păreau mult mai uşor de urcat astfel că am tăiat un şir de trepte în susul lor, în zăpada moale, ţinând îndeaproape marginea gheţarului ca să evit crevasele ascunse. Lucram acum în bătaia soarelui, dar căldura lui slabă era complet anihilată de vântul ce sufla din ce în ce mai tare. Am ajuns sus pe să înainte de ora 9, de unde am privit în jos peste munţii pleşuvi ai Tibetului. O rafala puternică de aer rece ca gheaţa ne învălui brusc.
Căutam primprejur un loc potrivit pentru tabără. O văgăună cu zăpadă mă îmbia promiţător. Cu ajutorul pioletului am tatonat locul, ca să descopăr o largă crevasă ascunsă
dedesubt. M-am retras repede înspăimântat. Începui să netezesc atunci o cornişe într-un loc mai sigur, lângă nişte stânci. George şi şerpaşii îmi veniră în ajutor. George suferea îngrozitor din cauza picioarelor care-i îngheţaseră şi se temea să nu-i degere, îşi scoase bocancii într-un loc ferit de vânt şi cu ajutorul şerpaşilor şi le fricţionă până şi le readuse, cu mari chinuri, din nou la viaţă.
Ne-am aşezat cortul, ne-am vârât în sacii de dormit şi am încheiat operaţia de dezgheţare cu o cană de supă aburindă.
După aprecierea noastră, ne aflam cam la 6300 m. La vest se afla un pisc minunat de vreo 6500 m, pe care eram nerăbdător să-l urc. George nu se simţea prea bine, dar nu vru să
rămână în cort. Pe la vreo unsprezece dimineaţa, încălziţi şi odihniţi, ne-am îmbrăcat din nou cu tot echipamentul şi ne-am legat în coardă. Afară bătea un vânt muşcător. Am cerut şerpaşilor, care se odihneau la cald în sacii lor de dormit, să ne aştepte cu băutură fierbinte. „Tikh hai, Sahib!” (bine, domnule!) mi-au răspuns ei, cuibărindu-se ceva mai adânc în sacii de dormit.
Creasta pornea în sus chiar de lângă tabără. Aveam de urcat doar vreo 275 m, dar trebuia să escaladăm câţiva pereţi foarte drepţi. Ne căţăram încet şi aveam norocul că furia vântului nu ne izbea din faţă, mai ales că George de-abia urca. „Să renunţăm, George, ce zici?”, îl întrebai eu. Clătină din cap continuând să urce cu înverşunare. Am ajuns la baza unei trepte verticale în susul crestei. Nu o puteam ataca pieptiş, aşa că am ocolit-o pe la stânga, urcând o râpă abruptă, acoperită de zăpadă nestabilă, gata să lunece în orice clipă. Am traversat apoi cu grijă peste o faţă abruptă şi stâncoasă, spre dreapta. Drumul spre vârf ducea pe o creastă uriaşă de zăpadă, înălţată vertical şi foarte primejdioasă. Zăpada însă, în cea mai mare parte, era destul de bună
pentru a ne croi prin ea o potecă sigură, deşi era în bătaia unui vânt puternic. George înainta cu curaj şi hotărâre, depunând mari eforturi. Am ajuns sus pe cornişa vârfului. Tremuram de frig, zgâlţâiţi de vântul care bătea cu furie. În schimb, priveliştea care ne desfăta privirea, spre Tibet şi, de partea cealaltă, peste Nangpa La, piscurile fantastice şi văile acoperite cu nori ale Nepalului ne răsplăteau din plin.
Era însă prea frig şi vântul bătea prea puternic ca să mai zăbovim privind în jur. Ne-am întors pe acelaşi drum. În cort, şerpaşii ne-au întâmpinat cu veselie oferindu-ne câte o cană mare de ceai fierbinte.
Toată noaptea vântul ne-a zgâlţâit cortul. Era tare frig. Dis-de-dimineaţă am scos capul afară din cort ca să văd cum e timpul. Nu prea erau semne bune. Un strat gros de nori cenuşii, acoperea înaltul cerului, în timp ce o perdea uriaşă de cumulus învăluia Nangpa La. Vântul continua să bată cu putere. Am mai zăbovit pregătindu-ne gustarea de dimineaţă şi câte o cană de ceai îngroşat cu tsampa şi la ora 7 am privit din nou afară. Vremea nu se schimbase nici în bine, nici în rău aşa că hotărârăm să plecăm. Ţelul nostru era să atacăm un pisc înălţat spre răsărit.
Avea aproape 6900 m, deci o încercare nu prea uşoară. În orice caz, nu era de dorit să ne prindă
43
vremea rea pe acolo. Ne-am echipat cu tot ce aveam la noi şi am ieşit târâş din cort. Sub cerul mohorât, piscurile acoperite de zăpadă se ridicau întunecate şi ameninţătoare. Ne-am pus colţarii şi ne-am legat în coardă. Apoi, luându-ne rămas bun de la şerpaşi, am pornit urcuşul.
Mai întâi a trebuit să coborâm pe şa şi să cotim printr-o serie întreagă de crevase care se căscau în jurul nostru. Frigul începuse să ne pătrundă, iar pe George îl strângeau curelele colţarilor. Gândeam că nu e înţelept să mergem mai departe, dar perspectiva cuceririi acestui vârf frumos ne îndemna înainte. De pe şa ne-am căţărat pe un povârniş foarte lat şi neted ca un perete ca să putem ajunge pe creasta de sus la aproape 6700 m unde se înălţa şi piscul. Versantul era tăiat de câteva crevase care nu păreau greu de ocolit. Porţiunea mai dificilă era formată din câţiva pereţi de gheaţă cristalină, foarte abrupţi, în care trebuia, fără îndoială, să ne tăiem un şir lung de trepte.
Cu ajutorul colţarilor înaintam cu pas sigur, abătându-ne mult spre dreapta ca să ocolim o crevasă. Iată-ne ajunşi la unul din pereţii de gheaţă peste care George tăie un şir de trepte.
Soarele era învăluit de ceaţă, iar vântul rece ne biciuia. Picioarele îmi erau ca doi butuci şi ştiam că ale lui George trebuie să fie mai îngheţate. Cu toate acestea câştigăm mereu înălţime. Toate văile şi multe piscuri erau învăluite în nori care se rostogoleau unii peste alţii. Deasupra, de pe vârful piscului spre care urcam, vântul ridica valuri de zăpadă împrăştiată în pulbere. O
smucitură de coardă îmi vesti că George se oprise. „Trebuie să-mi încălzesc picioarele”, îmi spuse el. Se aşeză într-o scobitură pe care o săpase în pantă şi îşi scoase bocancii, apoi începu să-şi maseze cu furie degetele de la picioare. Nu-mi putui stăpâni o uşoară iritare. Şi degetele mele erau îngheţate, dar dacă forţam pasul, puteam ajunge mai repede îndărăt la tabără, unde ne-am fi putut dezgheţa cu atât mai curând. După o jumătate de oră însă – tocmai când George îşi pusese din nou bocancii, picioarele mele deveniseră sloi de gheaţă. Continuai drumul, amărât şi enervat la culme. Făcui câteva trepte în susul pantelor de gheaţă şi trecurăm uşurel peste câteva porţiuni fără nici o stabilitate, acoperite de o crustă de zăpadă întărită de vânt. Bietul George încă nu atinsese forma lui cea bună şi suporta cu greu altitudinea, între noi coarda se lungea din ce în ce mai mult şi curând – în cursa mea nebunească în susul pantei, mă aflam cam cu 30 m înaintea lui. O smucitură bruscă mă readuse la realitate. George şedea din nou pe pantă meşterind din nou la colţarii lui.
— Trebuie să-mi dezgheţ din nou picioarele. Vino jos şi fă-mi un masaj!
— Şi picioarele mele sunt sloi şi totuşi cred că e mai bine să mergem până la capăt pentru ca apoi să ne reîntoarcem mai repede la cort.
— Eu trebuie să-mi dezgheţ picioarele acum, spuse George.
— Bine, atunci urcă până la mine ca să ţi le masez eu.
— Nu urc, le voi masa aici.
— Atunci descurcă-te singur!
Şedeam tăcuţi şi furioşi, cocoţaţi pe micile noastre platforme, la 30 m unul de altul. Nu trecu mult însă şi fui nevoit şi eu să-mi scot bocancii căci nu-mi mai simţeam picioarele. Până la urmă, amândoi şedeam tăcuţi, masându-ne picioarele.
Nu ştiu de ce nu ne întorceam la tabără. Când, în sfârşit, am putut porni mai departe, toată supărarea noastră dispăruse. George mărturisi deschis: „Nu mă simt prea bine azi, dar dacă
tu poţi să deschizi drumul de unul singur şi nu mergi prea repede, te urmez şi eu până sus”.
Profund ruşinat de ieşirea mea, pornii la lucru mai departe. Cu cât ne apropiam de creastă, panta devenea din ce în ce mai abruptă. Trebuia să fac sforţări uriaşe ca să deschid drum pe un perete aproape vertical, până sus, pe creastă spre pisc. Ne-am asigurat la piolet cu grijă şi l-am tras pe George până la mine. Sus, vântul era atât de puternic încât ne dureau ochii dacă
44
priveam în direcţia din care bătea. În schimb însă, versantul nordic al lui Cho Oyu ni se înfăţişa în toată măreţia lui. Conştiincios, George îşi scoase aparatul şi luă câteva fotografii. O clipă mai târziu, învăluiţi de nori, stăteam în bătaia unui potop de grindină. Deşi foarte amărâţi, am hotărât să nu abandonăm. Am pornit înainte.
Ştiam că mai încolo, creasta pe care era piscul se mărginea de o cornişă, aşa că ţineam mereu pe partea dreaptă. Lovind cu colţarii şi tăind trepte, înaintarăm pe o porţiune foarte primejdioasă. Pe alocuri, zăpada era afânată şi nestabilă, iar sub noi se deschideau abisuri înfricoşătoare. Prin alte locuri, zăpada lunecase şi lăsase dezgolite porţiuni de gheaţă ceea ce pentru noi însemna o muncă în plus. Trebuia să tăiem din nou trepte. Norii ne întunecau complet vederea; era greu să ştim unde ne aflam.
La ora 13,30 am atins vârful, clătinându-ne osteniţi de câte îndurasem. Nu puteam vedea nimic împrejur şi-mi amintesc de acest pisc ca de un iad de stânci şi gheaţă, biciuit de un vânt care şuieră înfiorător. Ne-am întors imediat, coborând de astă dată pe creastă, cu viscolul în faţă.
Cuprinşi de nelinişte, căutam urmele treptelor tăiate de noi la urcuş, din care, cele mai multe fuseseră, între timp, astupate de zăpadă. Feţele şi bărbile ne îngheţaseră complet. Ochelarii, îngheţaţi şi ei, nu ne mai ajutau cu nimic. Bâjbâiam orbeşte drumul coborând cu coarda întinsă.
Pe-alocuri, ne chirceam cu desperare deasupra pioletului, în timp ce, una după alta, rafalele vântului ne izbeau cu putere gata să ne smulgă de pe creasta. Cu forţa uriaşă pe care o regăseşti în clipele de deznădejde, le-am ţinut însă piept reuşind să coborâm, mai mult ajutaţi de memorie decât de orice altceva. Faptul că ajunsesem pe versantul muntelui., unde vântul nu mai bătea atât de cumplit, ni s-a părut o adevărată fericire. Datorită colţarilor am putut continua coborârea direct în jos pe pantă, într-un vârtej de vânt şi de zăpadă. Cu ultimii stropi de energie urcarăm, în sfârşit, încet, panta către cortul nostru. Cei doi şerpaşi ieşiră târâş afară, ne ajutară să ne scoatem colţarii şi ne împinseră înăuntru la căldură. În curând ne aflam în sacii de dormit, sorbind extenuaţi ceai şi supă fierbinte. Cortul se clătina în bătaia vântului, dar acum – adăpostiţi la căldura sacilor noştri de dormit – nu-l mai luam în seamă.
