lichidă. Shipton le-a amintit că trebuie să se grăbească, iar noi, grupul celor zece, am pornit pe jos, prin deşert.
Un râu limpede şerpuia alene şi nepăsător peste câmpie, iar pe malul său stâng era un drum pe care se mergea uşor. Era îngrozitor de cald şi mergeam neregulat, părăsind umbra unui copac pentru a ne opri sub umbra celui următor. Cei mai mulţi eram în şorturi şi în cămăşi, iar unii îşi scoseseră chiar cămăşile. Pe la amiază terminasem toată rezerva de apă pe care o aveam cu noi şi ne chinuia o sete cumplită. Ne-am aşezat la umbra rară a unui copac răzleţ aşteptând să
apară carele. Dar nimic nu se ivea din arşiţa istovitoare de pe câmpie. Târziu după masă am început să ne îngrijorăm. Călătorii care treceau pe acolo ne asigurară că acesta era drumul spre Chisapani, aşa că ne întrebam ce se întâmplase cu carele şi cu echipamentul nostru?
Pierzând răbdarea, ne-am hotărât să mergem înainte în căutarea unui sat. Soarele coborâse pe cer iar timpul era răcoros şi plăcut; noi însă eram obosiţi, însetaţi şi destul de furioşi.
Se întunecase de-a binelea când am dat de un mic grup de colibe acoperite cu stuf. La chemările noastre, apărură pe la uşi câteva feţe speriate. Am fost conduşi îndată la coliba şefului satului.
Shipton îl lămuri că aveam nevoie de hrană, apă şi adăpost, iar şeful satului se oferi să ne găzduiască peste noapte la el. De la el aflarăm că mai exista un drum, pe celălalt mal al râului, care era mai des folosit de cei ce călătoreau spre Chisapani. Totul se limpezi acum. Carele cu boi, supravegheate de şerpaşii noştri, poposeau probabil la câteva mile de noi, pe partea cealaltă
a râului. Ar fi fost însă zadarnic să pornim în căutarea lor pe întuneric.
Gazda ne pregăti o mâncare de curry43 cu orez. Am luat grăbit o înghiţitură, după care am început să mă zbat desperat ca să-mi recapăt respiraţia. Era iute cu focul. Nemaiţinând seama de prescripţiile sanitare, cerui să beau din apa din sat şi îmi stinsei cu ea focul din gâtlej. Luând apoi când o înghiţitură de curry, când o înghiţitură de apă, am reuşit să-mi termin masa. Ne-am dus apoi în încăperea unde urma să dormim peste noapte. Patru ne puteam culca pe o bancă tare de lemn dar ceilalţi trebuiau să doarmă pe jos. Eu am fost unul din norocoşii – dacă se poate spune aşa – care a dormit pe bancă. Deşi înghesuiţi unul într-altul ca să ne încălzim puţin, am tremurat toată noaptea de frig, zvârcolindu-ne cu desperare să ne dezmorţim oasele înţepenite din cauza scândurilor tari. În aceste împrejurări ne-am săturat de odihnă cu mult înainte de ivirea zorilor. Am plătit găzduirea, ne-am strâns cele câteva lucruri şi am trecut pe malul opus, prin apa râului.
Am găsit celălalt drum fără prea multă greutate şi am pornit de-a lungul lui. Curând se făcu ziuă. Soarele se înălţă fără veste şi din nou făcurăm o chinuitoare baie de sudoare. Am ajuns, după câtva timp, într-un sat mare unde ne-am aşezat la umbra răcoroasă a unor pomi.
Shipton îl convinse pe unul din locuitori să ne dea ceva de mâncare. A trebuit să ne mulţumim cu o gustare sărăcăcioasă din ouă şi chupatties44. După aceea am stat de vorbă cu unul din bătrânii satului. Surprinderea întipărită pe faţa lui Shipton ne făcea să credem că este vorba de ceva destul de neobişnuit. Shipton ne traduse apoi şi nouă. Bătrânul ne dădea ideea să închiriem elefantul satului drept camion. Ideea ne-a plăcut grozav, nu atât pentru că ne scutea de oboseală, cât pentru efectul pe care l-ar fi avut dacă, urcaţi pe elefant, ajungeam din urmă carele cu boi.
Shipton îi spuse bătrânului că suntem de acord şi trimise câţiva băieţi după elefant. Dezamăgirea ne-a fost însă mare la vestea că elefantul plecase într-un sat vecin, unde era angajat la lucru în ziua aceea.
Am pornit aşadar din nou la drum prin zăpuşeala istovitoare a zilei. Am mers cinci-şase 43 O mâncare indiană: tocană de carne foarte piperată.
44 Un fel de lipie mai subţire.
33
km, ca să zărim un grup de care stând lângă albia secată a unui râu. Boii fuseseră dejugaţi şi păşteau puţina iarbă care se găsea pe acolo. Alt semn de viaţă nu se vedea. Deodată însă auzirăm un chiot de bucurie, care trezi şerpaşii şi căruţaşii ce-şi făceau la umbra carelor somnul de după
prânz. Răsuflarăm uşuraţi văzând din nou pe Angtarkay şi pe ceilalţi şerpaşi care, destul de cumsecade nu râseră de noi – cel puţin atunci când ne uitam la ei. Târziu, în cursul după-amiezii, am sosit la Chisapani şi de îndată am dat zvon că vrem să angajăm culii.
În ziuă următoare, s-au perindat o mulţime de oameni din satele din jur. Shipton şi cu Angtarkay au tratat cu şefii lor problema plăţii. Oamenii erau dornici să muncească, iar pentru a primi o plată cât mai bună cereau poveri cât mai grele. Noi nu urmăream însă acest lucru fiindcă
orice povară mai mare de 27 kg ar fi încetinit prea mult pasul, iar oamenii, istoviţi, ar fi abandonat-o la marginea drumului. Culii însă nici nu au vrut să audă de propunerea noastră.
Voiau să ducă mai mult de 50 kg fiecare pentru a primi plată dublă. Până la urmă am fost siliţi să
cedăm şi să primim propunerea lor. Am angajat astfel şaizeci şi opt de culii cărora le-am împărţit bagajele. La 3 aprilie am pornit cu toţii spre poalele munţilor.
Timp de cinci zile, am făcut o călătorie foarte plăcută. Profităm de răcoarea dimineţii pentru ca drumul să ne fie mai uşor. Beam la repezeală o ceaşcă de ceai şi, încă înainte de ora 5,30, porneam la drum în aerul înviorător al dimineţii. Mergeam aşa două-trei ore. Când soarele se înălţa pe cer iar zăpuşeala zilei revenea, căutam câte un loc umbros pe malul vreunui râu unde luam micul dejun, abundent şi consistent totodată. Restul drumului se făcea sub arşiţa soarelui de amiază. Norocul nostru a fost să întâlnim în cale multe râuri, în care ne mai răcoream făcând baie.
Pe măsură ce înaintam, pătrundeam din ce în ce mai mult în inima munţilor. La 7 aprilie am urcat mai multe sute de metri, ajungând la satul Okhaldunga – capitala celui de-al treilea district al Nepalului de vest. Fiind aşezat într-un loc minunat, pe un vârf de munte, la o altitudine de 1800 m, satul este expus tuturor adierilor răcoroase ale vântului. Până aici, oamenii merseseră
de minune, deşi fiecare din ei căra circa 54 kg. Drumul care urma străbătea o regiune mai accidentată, aşa că a trebuit să reducem poverile la cel mult 36 kg de om şi deci să mai angajăm alţi culii.
Treceam prin ţinuturi muntoase şi cea mai mare parte a timpului ne bucuram de aerul minunat şi răcoros al înălţimilor de peste 3000 m. Deseori, dis-de-dimineaţă, reuşeam să zărim în depărtare masivul Everestului şi mi se strângea inima de mâhnire la gândul că ţinta noastră nu era într-acolo. Mai târziu însă, ne-a apărut în faţa masivul uriaş şi vârful îmbrăcat în gheaţă al muntelui Cho Oyu. Apariţia lui ne-a stârnit din nou interesul şi entuziasmul. La 16 aprilie am urcat din valea lui Dudh Kosi până în satul Namche Bazar, unde am fost primiţi cu bucurie de vechii noştri prieteni. Expediţia elveţiană pornise spre gheţarul Khumbu cu o zi mai înainte.
În cele câteva zile petrecute la Namche am refăcut poverile şi am angajat şerpaşii necesari ca să le ducă. Erau zece şerpaşi obişnuiţi cu marile înălţimi pe care i-am echipat complet în acest scop. Tot atunci, am primit şi noi echipamentul pentru mari înălţimi compus din: bocanci cu tălpi de cauciuc, haine, pantaloni, capişoane şi mănuşi din puf, pantaloni dubli pentru vânt şi parkaşi45, saltele pneumatice, piei de ren ca preşuri de dormit şi saci de dormit mari şi călduroşi.
Cu excepţia hainelor de vânt grele şi prost croite, echipamentul se dovedi destul de satisfăcător, iar hainele de puf extrem de bune. Echipamentul cuprindea şi pantaloni lungi de corp din lână şi pulovere de lână cu mâneci lungi. George şi cu mine le-am examinat cu plăcere. Erau atât de moi şi de călduroase încât am hotărât să le îmbrăcăm imediat. Am reuşit însă cu greu să încăpem în 45 Haină pentru zăpadă din piele, cu blană scurtă şi deasă în afară.
34
ele, deoarece, spre consternarea noastră, erau aşa de strâmte, că nu ne permiteau să ne îndoim nici braţele şi nici picioarele. Se vede treaba că fuseseră croite pentru pitici şi nu puteau face faţă
unor lungani de 1,87 m ca noi. Expeditiv, George scoase un briceag ascuţit şi ne-am pus pe lucru. Nu trecu mult şi ne-am confecţionat o rufărie de corp plăcută şi comodă, deşi ce e drept, mult scurtată şi ciopârţită ca aspect.
La 19 aprilie am părăsit Namche cu provizii pe trei săptămâni, pornind în susul râului Bhote Kosi, ca să examinăm căile de acces spre Cho Oyu. Masivul se află pe principala cumpănă
a apelor, pe culmea care desparte izvoarele râurilor coborând spre Tibet şi Nepal, la vreo 27 km nord-vest de Everest. Muntele e uşor accesibil dinspre sud, fie prin valea lui Bhote Kosi, fie prin valea lui Dudh Kosi. În 1951, Shipton şi Ward au văzut partea sudică a lui Cho Oyu de pe un vârf mic de la capătul văii Pangbuk şi cu toate că se aflau la mare depărtare, au crezut că văd un drum pe care se putea urca. Tot atunci, Murray şi Bourdillon traversară prima să la vest de Cho Oyu şi anume trecătoarea Nangpa La, înaltă de 5900 m, examinând de acolo versantul de nord-est al muntelui. Ei credeau că şi pe partea aceea exista un drum, ceea ce însemna două căi de a ataca muntele.
După o călătorie de două zile în susul văii Bhote Kosi, am dat de sătuleţul Chule, loc bun de păşunat, la o înălţime de peste 4500 m. Colibele solide de piatră erau încă pe jumătate acoperite cu zăpada din timpul iernii. Am curăţat zăpada din dreptul uşilor şi ne-am instalat comod înăuntru. Din satul acela, cea mai mare parte a grupului nostru a suit un pisc de 5760 m examinând cu atenţie drumul dinspre sud spre Cho Oyu. Eu aveam puţină febră, aşa că
rămăsesem la colibe. Cei ce participaseră la această scurtă expediţie erau complet dezamăgiţi.
Contrar aşteptărilor noastre, se părea că accesul către pisc pe la sud avea să fie greu, dacă nu chiar imposibil. Singura noastră speranţă era ca la o cercetare mai de aproape drumul să se dovedească mai bun.
Am înaintat încă o zi prin zăpada adâncă şi moale, de-a lungul gheţarului Nangpa şi ne-am instalat tabăra de bază pe terenul de păşune de la Lunak, acoperit încă de un strat gros de zăpadă rămasă din timpul iernii. Lunak se afla la o altitudine de aproximativ 5185 m şi cu greu ne-am putea închipui un loc mai rece, mai inospitalier şi mai trist decât acesta. Totuşi, era singurul loc pe care-l puteam găsi acolo şi care corespundea scopurilor noastre. În schimb, şerpaşii l-au găsit foarte bun. Fără să mai aştepte, au dat repede jos acoperişul unui adăpost mare, clădit din bucăţi de stâncă şi din brazde de iarbă, pe care Thondup, bucătarul nostru, îl alesese ca bucătărie. Apoi se chirciră veseli în jurul focului, în atmosfera întunecată şi plină de fum, spunând glume şi tăvălindu-se de râs.
A doua zi dimineaţa, vremea a fost foarte schimbătoare. Cu toate acestea am pornit cu toţii să cercetăm mai îndeaproape partea dinspre sud a masivului Cho Oyu. Urcarăm aproape 600
m pe povârnişuri abrupte acoperite de zăpadă, dar norii care învăluiau muntele ne stânjeneau vederea. Ne-am putut dă însă seama, cu certitudine, că aveam în faţa noastră un şir de pereţi verticali, inaccesibili, înalţi de 600 m, care ne împiedicau accesul pe creasta sudică a muntelui.
Pentru a se convinge de acest lucru, Evans şi Gregory şi-au luat cu ei hrană pentru câteva zile şi şi-au instalat tabăra la picioarele crestei muntoase pentru o cercetare mai amănunţită. După
indicaţiile lui Shipton, George Lowe şi cu mine, trebuia să ne luăm hrană rece pentru şase zile şi să traversăm Nangpa La pentru a recunoaşte regiunea de nord-vest a muntelui.
La 24 aprilie dimineaţa, foarte devreme, am luat micul dejun. La 5,20 am părăsit tabăra de bază împreună cu George. Aveam cu noi trei şerpaşi excelenţi: pe Angputa, Tashi Phuta şi Sen Tenzing care, cu şapte ani în urmă, în expediţia de recunoaştere a Everestului din 1945, ca vechi alpinist cu multă experienţă, căpătase chiar porecla de „sportivul străin”. Toţi purtam 35
