poveri destul de grele, dar aerul rece şi înviorător cât şi emoţia noii noastre expediţii ne făceau să
mergem cu pas sigur şi regulat de-a lungul gheţarului Nangpa. Şi într-o parte şi în alta, se înălţau feeric, în formă de metereze şi de turnuri îmbrăcate în gheaţă, piscuri neurcate încă de nimeni.
Oricât am fi căutat, n-am fi fost în stare să găsim nici cea mai mică spărtura în zidurile lor de apărare.
Zăpada era moale şi trebuia să depunem eforturi serioase pentru a ne croi drum prin ea.
Mai târziu, când se ivi şi soarele, ne cuprinse o moleşeală grozavă. Eram încă departe de a fi obişnuiţi cu altitudinea, iar la starea noastră de slăbiciune se adăugau căldura moleşitoare şi albul orbitor al zăpezilor. După cinci ore chinuitoare, am hotărât să instalăm cortul pe gheaţa acoperită
de morene de lângă gheţarul căruia şerpaşii îi spuneau Jasamba. Am aşezat cortul pe o movilă de bolovani şi pietriş şi fiindcă începuse să ningă, ne-am vârât toţi cinci înăuntru. În spatele nostru, avalanşele se prăvăleau uruind în josul coastelor înalte, acoperite de gheaţă.
Mă durea capul îngrozitor şi, judecând după mutra acră a lui George, vedeam cât suferea şi el. I-am oferit o codeină. O luă şi se culcă apoi cu faţa spre peretele cortului. Şerpaşii erau neobişnuit de liniştiţi şi când, în fine, arătară cu mâna spre sticla de codeină, am înţeles că şi pe ei îi durea capul.
Toată strălucirea expediţiei noastre dispăruse. Tot ceea ce ne mai rămăsese erau doar lipsa de confort şi slăbiciunea grozavă care ne stăpânea. Chiar şi cel mai mic efort mă făcea să
gâfâi. M-am întins amărât lângă George gândindu-mă la confortul de acasă şi la plăcerea de a respira un aer bun şi nerarefiat. Nu după multă vreme, codeină mi-a liniştit loviturile de ciocan din creier şi am adormit.
A nins toată scara şi mai toată noaptea. A doua zi dis-de-dimineaţă, totul arăta nespus de trist sub pătura groasă de zăpadă şi în ceaţa care se mişca în vârtejuri. Cum încă nu ne restabilisem, hotărârăm să petrecem ziua în cort. Deodată nu ştiu de unde, am căpătat un pic de voinţă.
„Zăcând aşa, n-o să ne mai aclimatizăm noi niciodată, dragă George! Hai să pornim şi să
scoatem din noi moleşeală!” George se lăsa greu convins. Am reuşit totuşi să insuflu puţină viaţă
şi şerpaşilor, mult mai inerţi ca el. Într-o clipă am început împachetatul. M-am târât afară şi, tremurând de frig, în isuflarea rece a vântului, am privit în jur zăpada care ne acoperea bagajele şi cortul. Hotărârea mea începu să slăbească, când, apăru în uşa cortului, făcându-şi loc, George, care mă privea cu ochii cârpiţi de somn. Am început atunci să împachetez cu hotărâre lucrurile.
Pe la 9 dimineaţa eram plecaţi. Trecătoarea Nangpa La e destul de des umblată de şerpaşi, deşi se află la o înălţime de 5900 m; eram însă primii care o traversam de când trecuse iarna, aşa că nicăieri nu se zărea vreo urmă. Cu picioarele grele ca plumbul, am pornit încet pe o cădere de gheaţă uşor de urcat şi acoperită de un strat de zăpadă proaspăt căzută, gros de 15 cm.
Am fost nevoiţi sa ocolim o mulţime de crevase când, la un moment dat, zăpada se surpă, iar Sen Tenzing alunecă până la brâu într-o crăpătură. Nu mi-am putut stăpâni uimirea la gândul că
şerpaşii treceau cu animalele lor de atâtea ori prin această regiune fără să li se întâmple vreo nenorocire. Probabil că aşteptau să se mai topească zăpada şi să iasă la iveală toate crăpăturile din gheaţă.
Ne croirăm cu greu o potecă peste întinderile de zăpadă, care urcau în pantă lină, în timp ce plămânii noştri făceau sforţări uriaşe să respire. Drumul se arăta lung, iar monotonia peisajului făcea să ne pară şi mai lung. În după-amiaza aceea am ajuns pe o creastă mică de unde se vedea un gheţar lung şi lat, coborând la vale înaintea noastră. În depărtare se înălţau munţii cafenii şi norii câlţoşi ai Tibetului. Obosiţi, ne-am aşezat pe zăpadă. Se anunţa din nou vreme rea, iar norii se coborâseră ascunzând piscurile. Ne-am ridicat cu greu în picioare şi am coborât repede pantele 36
uşoare spre gheţarul Kyetrak. Am înălţat apoi cortul pe zăpadă la aproape 5760 m. După puţin timp, din cauza cetii şi a zăpezii, nu se mai putea vedea la circa 100 m în faţa noastră. Din nou am început să suferim cumplit de dureri de cap, astfel că am luat doze mari de codeină, încercând să uităm în somn toate necazurile noastre.
La ora 3 noaptea, când i-am trezit pe şerpaşi, era un ger năpraznic. Pregătirile de plecare păreau că nu se mai sfârşesc. Se făcuse ora 6, când am luat, în sfârşit, gustarea de dimineaţă – o cană mare de ceai îngroşat din belşug cu stampa46. Ne-am târât afară din cort şi am privit în jur.
Totul ne păru limpede şi extrem de greu. Deasupra noastră se înălţa versantul nord-vestic al lui Cho Oyu. La vederea lui ne pieri tot curajul. Bourdillon ne spusese că anul trecut avusese impresia că văzuse un drum uşor. Hotărât însă că pe noi muntele ne înspăimânta. De pe gheţar se înălţa un perete de vreo 460 m, format din pereţi verticali de stâncă sfărâmicioasă, încununaţi pe creştet cu o calotă de gheaţă. De la această calotă pornea o creastă îngustă şi întortocheată, urcând spre un şir de turnuri mari de gheaţă care barau faţa muntelui şi care, era limpede, nu puteau fi ocolite nici pe la un capăt, nici pe la celălalt. Deasupra turnurilor de gheaţă se aflau câteva bazine mari de zăpadă peste care se ajungea la un perete de stâncă, solitar şi enorm, tencuit cu zăpadă proaspătă. Vârful masivului nu se vedea. Era, probabil, cam la 300 m deasupra şi la o oarecare distanţă în spatele stâncii. Muntele era formidabil. Ne gândeam că dacă am reuşi totuşi să găsim un drum până la calota de gheaţă de deasupra pereţilor verticali., s-ar putea ataca, probabil de acolo, creasta şi turnurile de gheaţă. Deocamdată însă, era clar că stâncile de deasupra, cu înălţimi între 7300 şi 7900 m, erau fără îndoială inaccesibile din cauza stratului gros de zăpadă care le acoperea.
George, cu mine şi cu Angputa pornirăm în recunoaştere. Am traversat gheţarul Kyetrak prin zăpada adâncă şi afânată şi am urcat în susul lui pe partea nordică. Atmosfera era complet liniştită, soarele strălucea peste toată valea. Moleşiţi şi cuprinşi de oboseală, ne-am silit să urcăm înainte, depăşind cu mult altitudinea de 5760 m. Convinşi că nu puteam urma acest urcuş pentru a ajunge la calota de gheaţă şi sleiţi de putere pentru a mai putea continua pe altă cale, ne-am târât înapoi încet, până la tabără. Căldura devenise insuportabilă. Am stat vreo patru ore lungiţi în cort, aproape goi, scăldaţi într-un lac de sudoare. Lumina orbitoare, căldura şi altitudinea mare ne dăduseră dureri de cap îngrozitoare, în ciuda pilulelor înghiţite. Pe la ora trei, soarele se ascunse după un nor gros aducător de furtună şi cortul nostru se transformă dintr-o dată în frigider. Ne-am îmbrăcat în grabă şi ne-am vârât în sacii de dormit. Câteva clipe mai târziu, eram bombardaţi de o grindină torenţială, care bătea parcă toba pe pânza cortului, uruind îngrozitor şi fără încetare. Unele boabe de grindină aveau un diametru de aproape 2,5 cm şi ne temeam să nu ne rupă pânza cortului. Răsuflarăm uşuraţi când grindina se transformă în zăpadă. Ningea rar, cu fulgi mari. Spre seară se lumină de-a binelea şi doar un vânt puternic mai continua să ne zgâlţâie cortul.
La 27 aprilie am părăsit tabăra mult mai devreme şi am urcat mult pe gheţarul Kyetrak.
Am descoperit un pinten de stânca lipit de munte care ne făgăduia parcă un drum sigur până la calota de gheaţă. Totodată, ne-am putut face şi o idee despre drumul peste calotă care, deşi părea destul de greu, nu se arăta de loc inaccesibil. Ne-am reîntors în tabără cu convingerea că
văzusem destul pentru a fi siguri de reuşita unui asalt al muntelui. Din nou urmă o după-amiază
îngrozitor de caldă, dar întrucât ne mai deprinsesem, nu mai sufeream ca la început. George îşi scotoci rucsacul şi scoase la iveală o pereche de cărţi de joc cu ajutorul cărora am petrecut o oră
destul de plăcută, jucând o panţarolă. Şerpaşii ne priveau cu interes. După ce am terminat 46 Făină de orez prăjit şi măcinat, aliment de bază al şerpaţilor.
37
partida, George îşi dădu osteneala să le explice şi lor cărţile de joc. Le arătă diferitele figuri şi suite şi îşi stâlci limba cât putu în industana pe care o ştia, ca să-i lămurească cum se joacă un joc de cărţi. Şerpaşii îl ascultau atenţi arătând că înţeleg vorbirea lui rudimentară. Epuizat de sforţările făcute, George puse, în sfârşit, pachetul în mâna noduroasă a lui Sen Tenzing. Cu o îndemânare ce l-ar fi lăsat în umbră şi pe un trişor profesionist, Sen Tenzing făcu imediat cărţile şi le împărţi cu o mână de maestru tovarăşilor săi de joc. În clipa următoare, erau adânc cufundaţi cu toţii în complicaţiile unui joc de cărţi, în felul cum îl joacă şerpaşii. Greu îl făcea cineva pe George să roşească, dar de data aceasta culoarea feţei sale devenise de un roşu atât de aprins, încât se întrecea cu aceea a soarelui, care tocmai apunea printre munţi.
Ne-am hotărât să ne înapoiem a doua zi la tabăra de bază de la Lunak, cu informaţiile culese. Dar cum ne simţeam destul de odihniţi, ne-am decis să încercăm o ascensiune pe unul din vârfurile de pe traseul ce ducea spre tabără. La est de Nangpa La se găseau câteva piscuri minunate, acoperite de zăpadă şi care depăşeau înălţimea de 6400 m, astfel că am hotărât să dăm asalt unuia dintre aceştia. La 5 dimineaţa am pornit cu George, lăsând pe şerpaşi să strângă
tabăra şi să traverseze singuri peste Nangpa La.
Am păşit peste trecătoare şi am urcat cu paşi repezi o serie de pante abrupte şi înzăpezite, întrerupte doar pe alocuri de câteva crevase lungi. În faţa noastră se întindea o căldare lungă de zăpadă ce urca spre o şa mică, la o înălţime de aproape 6250 m. Urcam cât se poate de bine.
Moleşeala simţită la începutul aclimatizării dispăruse şi, plini de vioiciune, băteam cu bocancii trepte în zăpadă. Panta se făcea din ce în ce mai abruptă, dar am continuat urcuşul şi săpându-ne ultimele trepte cu câteva lovituri zdravene de picior, am ajuns sus pe şa.
De aici o creastă primejdioasă şi abruptă ducea până la vârf, la circa 6430 m. Cercetând creasta am constatat că era formată dintr-un strat de zăpadă fină şi afânată, suprapus peste unul de gheaţă solidă – o combinaţie neplăcută şi adeseori foarte primejdioasă. Dar ce importanţă
avea asta acum! În forma bună în care ne aflam noi, aceasta ne stimula şi mai mult elanul. Cu câteva strigăte sălbatice neozeelandeze, ne-am croit drum mai departe în sus. Înaintam pe rând, câte unul, schimbându-ne la tăiatul treptelor şi căpătând uşor înălţime. Am ajuns repede pe creasta orizontală înconjurată de o cornişă îngustă, pe partea de vest, care se răsucea cu eleganţă
spre vârful foarte ascuţit. Am mai făcut câţiva paşi încet şi, cu multă atenţie, plăcut înfioraţi de simţământul primejdiei, iată-ne ajunşi pe vârf.
Bucuria triumfului nostru, mulţumirea că ne-am putut îmbunătăţi starea fizică, cât şi imboldul pe care ni-l ofereau piscurile minunate pe care le vedeam în jurul nostru ne copleşeau, aşa că am rupt încă o dată tăcerea Himalayei cu strigăte entuziaste. Reacţia noastră, după cum am descoperit ceva mai târziu, era desigur zgomotoasă numai, dar nu aş putea zice că era mai entuziastă decât exclamaţia calmă „straşnic urcuş, băieţi” a tovarăşilor mei englezi în asemenea ocazii. Era clar că George şi cu mine alcătuiam un cuplu gălăgios.
Aspectul lui Cho Oyu de pe vârful pe care ne găseam era nespus de impresionant. Acum nu mai aveam nici o îndoială că pereţii de gheaţă aveau să ne dea mult de furcă, iar de unde ne aflam, stâncile de deasupra se vedeau extrem de abrupte. Am cercetat amănunţit faţa muntelui, coborând apoi cu grijă spre şa. Am trecut în goană peste Nangpa La, pe urma şerpaşilor şi i-am ajuns la Ja-samba tocmai când îşi pregăteau ceaiul.
Eram nerăbdători să plecam mai departe. Totuşi o cană de „negreală” merita oricând să
aşteptăm. Am continuat apoi coborârea gheţarului, după care a urmat o goană nebună până la tabăra de bază unde am ajuns înfierbântaţi, gâfâind, dar încântaţi. Întreaga echipă era prezentă şi ne aştepta, aşa că povestirăm pe nerăsuflate toate cele constatate. Povestirea noastră deşteptă şi îndoieli şi entuziasm. Evans şi Gregory ajunseseră la concluzia că urcuşul prin partea sudică era 38
absolut imposibil; deci drumul descoperit de noi rămânea singura cale de ales.
