doua doză de oxigen. În timp ce Tenzing punea de o parte primusul, eu conectam la măşti o altă
butelie şi ne lungirăm din nou. Eram cam ţeapăn, deoarece stătusem ghemuit, rezemat de foaia cortului şi sprijinit într-un cot, dar oxigenul mă făcu să uit aproape complet şi poziţia incomodă
şi frigul, aşa că am aţipit din nou.
Pe la orele 3 dimineaţa când se termină iarăşi oxigenul, afară era linişte desăvârşită. Am rămas culcat mult timp, fiindcă-mi era îngrozitor de frig. La ora 4 hotărâi să mă mişc. Mi-am scos cu greu braţele şi umerii din sacul de dormit şi am desfăcut uşa cortului. Era aşa de îngheţată că părea o scândură, dar, în cele din urmă, şireturile se desfăcură şi putui da la o parte foaia de cort. Priveam afară peisajul aspru şi rece, dar de o frumuseţe de neînchipuit. Lumina dimineţii începea să coloreze cerul şi contura clar piscurile de gheaţă, care se întindeau de-a lungul orizontului. Dedesubt, văile erau încă întunecate şi cufundate în somn. Tenzing privea peste umărul meu şi deodată întinse mâna arătându-mi ceva, jos departe, mormăind
„Tyangboche”. Departe în valea cea mare şi largă a Imiiei, se zărea slab conturată mănăstirea aşezată sus, cam la vreo 5200 m în cadrul ei pitoresc, pe vârful unui pinten mare.
M-am uitat le termometrul prins de foaia cortului. Arăta 27 de grade Celsius sub zero. La drept vorbind nu era prea frig pentru această altitudine. Tenzing îşi găsise din nou de lucru cu primusul, iar eu trăsei singur cele două aparate de oxigen în cort. Metalul gol era înfiorător de rece şi totuşi am curăţat zăpada şi gheaţa de pe aparate, am controlat legăturile cadranelor şi am verificat dacă oxigenul se scurgea uşor. Funcţionau bine. Am mâncat din nou, plini de voie bună
şi am băut lichid cât am putut de mult fiindcă respiraţia greoaie şi accelerată de la marile altitudini elimină totdeauna o cantitate enormă de apă sub formă de aburi. Dacă apa nu este repusă la loc, până la urmă pricinuieşte o sfârşeală cumplită şi o epuizare totală. Or eram hotărâţi să prevenim aşa ceva.
Mi-am cercetat bocancii. După cum prevăzusem, îngheţaseră tun şi nu-i mai puteam încălţa. Trebuia să iau neapărat măsuri pentru a-i dezgheţa. Aşezai deci primusul între genunchi şi începui să-mi prăjesc bocancii la căldura lui dogoritoare. Refuzând să mă las învins de mirosul de piele şi de cauciuc încins, am continuat acest procedeu energic după care, chiar dacă mă
alegeam cu o pereche de bocanci oarecum pârliţi, aveau să fie în schimb destul de moi ca să-i pot încălţa uşor. O data terminată această operaţie mi-am uns faţa cu cremă împotriva vântului şi soarelui şi apoi am început să ne îmbrăcăm; am pus pe noi toate lucrurile pe care le aveam: o flanelă de bumbac, o cămaşă de lână, un pulover de lână Shetland, lenjerie de lână, pantaloni şi jachete groase de puf şi peste toate, pantaloni şi jachete pentru vânt impermeabile, cu glugă. Pe mâini aveam trei perechi de mănuşi; prima de mătase, a doua de lână şi a treia impermeabilă la vânt. Ca să ne apărăm ochii, purtam ochelari de zăpadă.
Mi-am controlat aparatul de fotografiat pentru ultima oară. Încă cu o seară înainte pusesem în el un film nou, colorat şi acum îl aranjasem la timpul şi deschiderea normală – timpul 1/100 şi diafragma 11. L-am vârât cu grijă într-un buzunar şi mi-am închis haina de vânt cu fermoarul. Eram amândoi gata de plecare!
115
VÂRFUL
La ora 6,30, am ieşit încet, de-a buşilea din cort şi ne-am ridicat în picioare pe mica noastră platformă. Culmea muntelui era scăldată în soare. Părea caldă şi îmbietoare la drum, dar pe platforma noastră era întuneric şi ger. Ne-am pus aparatul de oxigen în spate şi cu mişcări foarte încete am conectat tuburile cu măştile de pe faţă. Purtam în spate o povară de 13 kg şi jumătate care aproape mă strivea ucigându-mi orice entuziasm. Imediat ce am dat însă drumul oxigenului şi am început să respir adânc, greutatea îmi păru mai uşoară şi mă cuprinse iar vechea dorinţă de a mă război cu muntele. Ne-am prins colţarii, ne-am legat cu coarda de nailon, am luat pioleţii şi iată-ne gata de plecare.
Priveam drumul care se deschidea în faţa mea. O serie de pante abrupte, acoperite cu un strat gros de zăpadă, duceau de la cort spre o coamă înaltă de zăpadă, pe creasta de sud-est, la vreo 30 m deasupra noastră. Pantele erau cuprinse încă de umbră şi trebuia să muncim din greu în ger pentru a ne deschide drum. Stânjenit la mers din cauza bocancilor, i-am cerut lui Tenzing să preia conducerea, întotdeauna gata să ducă la bun sfârşit ceea ce-i revenea şi uneori chiar mai mult decât era nevoie, Tenzing trecu pe lângă mine, sprijinindu-se în mâini şi porni să atace panta. Zvârlindu-şi cu putere picioarele înainte îşi croi cu greu drum în sus prin zăpada adâncă
până la genunchi. Am strâns coarda, urmându-l îndeaproape.
Începusem urcuşul pe uriaşa faţă de sud a Everestului şi sub noi, limbi de zăpadă şi mici spinări de stâncă presărau miile de metri de pantă neîntreruptă până jos, în Circul-de-vest. Când porneşti dimineaţa, dintr-o dată, la un urcuş primejdios, te simţi întotdeauna cuprins de o sensibilitate nervoasă chinuitoare şi acest lucru se întâmpla cu noi acum. În închipuire mă şi vedeam prăvălindu-mă pe pantele de dedesubt, sub apăsarea poverii grele din spate; mă mişcăm greu, depunând eforturi să-mi ţin echilibrul şi respiram repede şi inegal. Dar Tenzing, care părea că nu mai poate fi oprit, urca într-una în susul pantei fără a-mi mai lăsa răgaz de gândire. Nu după mult timp muşchii mi s-au încălzit la mers, nervii mi s-au destins şi mi-am recăpătat ritmul obişnuit la căţărat, ţinându-mă dârz în urma lui. După ce am câştigat puţina înălţime, am intrat în bătaia soarelui şi, deşi nu-i simţeam aproape de loc căldura, razele lui ne-au încurajat. Fără să se oprească măcar o clipă, Tenzing îşi deschise drum, urcând într-una prin zăpada adâncă până sus pe coama de zăpadă. Ne aflam acum la o înălţime de 8534 m. Deasupra noastră se înălţa spre cer vârful de sud ai masivului, abrupt şi impresionant, iar spre dreapta, cornişele enorme de pe creasta vârfului Everest. Dar până acolo mai aveam încă destul de mult de mers.
Înaintea noastră creasta era ascuţită şi îngustă, dar avea în schimb o înclinaţie uşoară. Mă
încălzisem şi prinsesem destulă putere pentru a prelua conducerea. Mai întâi am sondat creasta cu pioletul. Muchia ei ascuţită, precum şi partea dreaptă de dedesubt erau acoperite cu un strat de zăpadă afânată care acoperea destul de primejdios gheaţa dură. Orice încercare de a urca pe acolo ar fi însemnat un eşec fiindcă am fi alunecat spre gheţarul Kangshung. În schimb, panta stângă
care părea mai accesibilă, era şi ea destul de abruptă, dar avea o crustă întărită, formată din pulbere de zăpadă tasată de vânt, în care colţarii ni se înfigeau cu uşurinţă.
116
Înaintând cu multă atenţie am făcut un pas pe partea stângă a crestei. Drumul părea perfect de sigur şi căpătasem mai mult curaj. Am mai făcut un pas, dar în clipa următoare crusta a cedat pe neaşteptate şi m-am cufundat cu piciorul până la genunchi în ea pierzându-mi aproape echilibrul. Mi-au trebuit câteva clipe ca să-mi recapăt respiraţia. Apoi, încet, mi-am tras piciorul afară din gaură. Eram aproape din nou deasupra, când crusta cedă şi sub celălalt picior cufundându-mă din nou până la genunchi în zăpada moale şi afânată. Dădusem peste pacostea alpinistului – crusta sfărâmicioasă! Mi-am croit totuşi drumul mai departe, cu mari sforţări.
Câteodată umblând cu foarte multă atenţie, reuşeam să mă menţin la suprafaţă, dar de obicei crusta se rupea la momentul critic şi mă trezeam din nou în zăpadă până la genunchi. Deşi această înaintare era obositoare şi exasperantă, simţeam că mai aveam încă destule resurse de energie. Am înaintat aşa cam vreo jumătate de oră, în timp ce, din cauza mişcărilor violente de legănare a corpului pe care eram silit să le fac, mi-am stricat cu desăvârşire orice ritm şi respiraţie regulată. Am simţit o mare uşurare când am dat de zăpada bună şi am putut merge pe suprafaţa ei. Ţineam într-una partea de jos a pantelor abrupte de pe stânga crestei, dar mergeam hotărât înainte şi urcam dârz tot mai sus. Am ajuns la o muchie nu prea înaltă, unde am dat de o mică scobitură în care se aflau două butelii de oxigen aproape complet îngropate în zăpadă. Era depozitul făcut de Evans şi Bourdillon.
M-am repezit într-acolo şi am îngenuncheat lângă ele. Smulgând una din butelii din patul ei de gheaţă am şters zăpada de pe cadran; arăta o presiune de 453 kg. Conţinea aşadar aproape o treime de oxigen. Am controlat-o şi pe cealaltă; avea aceeaşi cantitate. Căpătaserăm un ajutor straşnic, însemna că oxigenul pe care-l duceam în spate, trebuia să ne ajungă doar până la înapoierea noastră pe Şaua-de-sud. Ne oferea deci un plus de mai bine de o oră de rezistenţă. I-am explicat şi lui Tenzing acest lucru prin masca de oxigen, dar cred că mare lucru nu a putut înţelege, deşi, dându-şi seama probabil că mă bucuram de ceva dădu şi el din cap afirmativ şi entuziasmat.
Am pornit mai departe, din nou în frunte. Ştiam că mai încolo ne aştepta o muncă grea şi că era mai bine ca Tenzing să-şi cruţe forţele pentru atunci. Creasta devenea mai abruptă şi pe măsură ce se apropia de poalele unei pante enorme care ducea spre Vârful-de-sud se lăţea devenind tot mai verticală.
Am trecut pe partea dreaptă a crestei care era acoperită cu zăpadă întărită. Am început să
cioplesc un şir lung de trepte până la poalele pantei care ducea spre vârf şi apoi bătătorind zăpada cu picioarele, ne-am făcut o platformă unde ne-am oprit să controlăm oxigenul. Totul părea în perfectă ordine. Aveam ceva mai mult oxigen decât Tenzing, ceea ce însemna că aparatul meu avea un debit mai mic, dar nu era un motiv de alarmare fiindcă la urma urmei, nu mai puteam face altceva.
În faţa noastră începea o pantă enormă care, pe de o parte, cobora abrupt spre faţa prăpăstioasă dinspre est a Everestului şi pe de alta, urca înfricoşător de abrupt către Vârful-de-sud, la vreo 120 m deasupra noastră. Partea stângă a pantei era un amestec cât se poate de neplăcut de stâncă sfărâmicioasă şi de zăpadă.
Era într-adevăr o problemă care trebuia rezolvată cu multă chibzuinţă.
Datorită experienţei mele alpine din Noua Zeelandă, o privii cu multă suspiciune, deşi căţărătorii englezi Evans şi Bourdillon suiseră pe acolo – ce e drept, cu foarte multă teamă – când încercaseră primul asalt asupra vârfului Everest. O a doua rută, care, de altfel, de-abia se zărea, ducea în sus prin zăpada pe care se mai vedeau încă urmele primei echipe de vârf, care renunţase însă la acest traseu, întorcându-se din drum şi preferând urcuşul pe terenul stâncos din stânga pantei. Şi totuşi noi ne hotărârăm pentru calea prin zăpadă. Era clar că ceea ce ne aştepta nu era 117
de loc uşor şi cum Tenzing avusese un răstimp mai puţin greu, i-am făcut semn cu mâna să
treacă el în frunte. După primii şase paşi, mi-am dat seama ca lupta avea să fie mult mai grea decât crezusem. La primii doi paşi, Tenzing a rămas deasupra zăpezii, la al treilea s-a cufundat până la gleznă iar la al şaselea era îngropat în zăpada până la şold. Deşi era aproape culcat pe povârnişul extrem de abrupt, îşi croia drum, neobosit, urcând fără încetare. Deşi păşeam pe urmele lui, urcam totuşi foarte greu din cauza zăpezii afânate care nu putea fi bătătorită şi în care nu puteai forma trepte sigure. După un răstimp de muncă încordată, Tenzing obosi, iar eu preluai conducerea. Mi-am dat seama imediat că ne aflam pe teren primejdios. Pe această pantă
prăpăstioasă zăpada era moale şi adânca şi, în aceiaşi timp, puţin consistentă. Coada pioletului se afunda adânc, fără să întâlnească vreun loc de sprijin şi orice asigurare la piolet era exclusă.
Singurul element de sprijin în înaintarea noastră îl constituia o crustă subţire de zăpadă îngheţată
care ţinea toată zăpada pe loc. Dar crusta nu ne oferea decât un sprijin slab. Îmi deschideam drumul în sus cu sforţări grele, făcând în zăpadă trepte adânci, când deodată se auzi o pârâitură
surdă. Crusta dimprejurul meu, cu un diametru de aproximativ 1,80 m, se rupse în bucăţi mari şi alunecă cu mine cu tot vreo trei sau patru trepte înapoi. Am reuşit să mă opresc, dar crusta, luând viteză, alunecă mai departe până ce dispăru din faţa noastră. Clipa trăită a fost groaznică. Toată
experienţa pe care o căpătasem în decursul anilor îmi spunea că panta era extrem de primejdioasă, dar pe de altă parte îmi ziceam: „Ed, băiatule, n-ai încotro, aşa-i Everestul, trage şi tu mai tare!” Plexul mi se contracta de frică, dar eu continuam drumul înainte. La jumătatea urcuşului m-am oprit epuizat. Dacă priveam în jos printre glezne, priveam într-un abis de peste 3000 m. Niciodată nu m-am simţit în mai mare primejdie ca atunci, îngrijorat, i-am făcut semn lui Tenzing să urce până la mine.
„Ce zici de asta Tenzing?” Răspunsul său veni prompt: „Foarte rău, foarte primejdios”.
„Ce crezi, mergem mai departe?” la care îmi răspunse în felul lui obişnuit: „Cum vreţi!”
Ceea ce nici nu te ajuta prea mult, dar nici nu te descuraja. I-am făcut semn să treacă el în frunte.
Schimbând acum conducerea mult mai des am continuat chinuitul nostru urcuş, alunecând uneori înapoi şi rupând câte 5-6 trepte, cu teama neîncetată ca întreaga pantă să nu alunece cu noi cu tot, în fiecare moment.
