Bolnavul nu-i răspunse la salut. Čadek dibui drumul pînă afară, unde respiră adînc aerul proaspăt.
Picioarele obosite îl purtară pînă la staţia de tramvai, şi se hotărî să se ducă de-a dreptul acasă; îi ajungea cîte făcuse pe ziua aceea.
Dimineaţă se sculă foarte devreme, iar cînd ajunse la secţie, discută îndată cu doctorul Barák.
— Mergi aşa tot înainte, îl încuraja pe un ton de laudă
doctorul Barák. Dacă ai nevoie de maşină, îţi stă la dispoziţie.
Čadek mulţumi; deocamdată nu dorea aşa ceva.
— Au venit veşti de la Genova? întrebă el. Foarte multe lucruri depind de sicriul de zinc. Ar putea să ne dea pe mînă o lepădătură nedivulgată pînă acum — Alžběta Mušková.
— Veşti avem, numai că ai să-ţi cam ieşi din sărite.
Vasul cu sicriul a părăsit portul.
— Cum?! exclamă Čadek.
— Ei, închipuie-ţi şi tu! Am trimis o radiogramă după el şi sicriul cu numărul respectiv va fi lăsat la Suez. Asta va dura ceva, dar facem tot posibilul… Este şi puţin ghinion la mijloc. La Genova mai aşteptau de cîteva luni trei sicrie asemănătoare. Sicriul lui Wang a ajuns la fix şi respectiva societate comercială chineză l-a încărcat în ultimul moment.
Čadek dădu din cap că a priceput.
— Am noroc, totuşi! Printre altele îmi fixez şi mai bine în minte că Jirka Boček se pricepea nu glumă la deschiderea cutiilor metalice.
— Numai că pînă acum nu a închis la loc nici una, zîmbi şeful, şi asta, ultima, era ermetic închisă. Nu înţeleg deloc un fapt cu totul ilogic: îngroparea lui Karta în pămîntul de la periferie ar fi fost mai simplă decît înmormîntarea lui în pămîntul sacru al chinezilor.
— Sigur, e foarte ciudat, şi cîte mai sînt încă la fel de ciudate. Dacă reuşim să le dăm de capăt, sîntem în formă. Aş avea nevoie de o ambulanţă pentru tatăl lui Karta, îl transportăm mai mult mort decît viu.
— E treaba celor de la Sanitară, spuse şeful, întinzînd mîna după telefon.
Čadek se ridică. Acum nu-i rămînea decît să nu neglijeze urmele lăsate de paşii mărunţi ai frumoasei Fróny. Încolo, trebuia să aştepte întoarcerea sicriului de zinc. Inspectorul nu credea că e bine să fie scuturată
văduva lui Wang; pentru asta aveau destul timp; întîi trebuiau să fie recunoscute rămăşiţele cadavrului lui Karta, care îşi urma acum itinerariul spre Suez. Dar dacă
nu va apare pînă atunci chiar nimic nou, poate o va supune pe Alžběta Mušková unui interogatoriu strîns, care să-i zdruncine ideile din capul ei roşcat. Cît despre Jirka Boček, inspectorul înţelegea prea bine de ce nu-şi făcea apariţia la cîrciuma Klouzanda. Planul răzbunării, la care meditase trei ani, era bine alcătuit; nu o ştersese în străinătate, cum se bănuise; se ascundea pe undeva pe-aici, fără să lase urme. Trei razii inopinate, în trei locuri diferite, dăduseră peste un număr frumuşel de indivizi îndoielnici, dar Jirka nu era printre ei, şi nimeni nu venea cu vreo informaţie în legătură cu el. Doar Fróny ar fi putut şti ceva şi Čadek era convins că ea se întîlnea cu Jirka. O făceau atît de bine, încît totul rămînea secret.
Nu avea Fróny banii lui? Dacă mai înainte îi încredinţase mamei Klouzanda, acum putea să-i fi încredinţat fetei.
Dumnezeu ştie ce socoteli erau între ei. După purtarea Frónyei, lui Boček nu-i prea păsa de bani. Dar inspectorului i se părea imposibil ca Boček să o lase pur şi simplu să-i toace banii, privind liniştit relaţiile ei din ce în ce mai puţin simple cu doctorul Chrudimský. Să fi fost şi asta trecut în planul lui bizar? Čadek plecă de la secţie. Picioarele îl conduseră aproape fără voia lui la locuinţa Frónyei. În colţ se întîlni cu Pobožný.
— Tocmai veneam cu o veste, spuse detectivul. Fróny s-a înscris la cursul de infirmiere! Doctorul Chrudimský a recomandat-o.
— Bine, mulţumi Čadek, continuîndu-şi calea.
Peste drum de casa în care locuia Fróny, era un mic bufet expres. Čadek intră şi luă o supă; se aşeză apoi pe un scaun înalt, tip bar, chiar în dreptul ferestrei.
Nu slăbea din ochi intrarea locuinţei Frónyei. Faptul că
persista să stea la pîndă de aproape o oră nu era nici absurd, nici întîmplător: Singura posibilitate de acţiune era concentrarea atenţiei asupra acestei suspecte.
Deodată o văzu pe Fróny ieşind din casă. Nu părea pregătită pentru un drum spre şcoala de infirmiere; era prea gătită.
De-abia ieşise, şi un tînăr trecător întoarse capul după
ea. Într-adevăr, Fróny nu era fată urîtă, şi cu ţinuta de acum trezea un altfel de interes.
Čadek lăsă lingura, se ridică de pe scaun şi se grăbi să
iasă afară. În faţa lui flutura o rochie elegantă, înflorată, dintr-o mătase scumpă. Fróny coti pe altă stradă şi Čadek fu nevoit s-o urmărească aproape în fugă. Fata nu se uita nici la dreapta, nici la stînga şi Čadek era mulţumit aşa. Era expert în urmărirea pietonilor; chiar grozav de grăbit, ştia cum să nu atragă atenţia nimănui.
Deşi o pusese în gardă, Fróny nu părea să facă
economie cu banii lui Jirka. Nu departe era o staţie de taxiuri. Fróny îl alese pe cel mai frumos şi se urcă degajat în maşina care ieşi îndată din staţie, amestecîndu-se cu celelalte maşini, ce alunecau iute pe strada principală.
Čadek sări şi el într-un taxi, cel mai amărît dintre toate.
Cunoştea simţul de competiţie al şoferilor şi ştia că cele mai mari eforturi le face acela care conduce maşina cea mai puţin arătoasă. Taxiul nou, cu motor puternic, va înainta maiestuos, cu botul pe urma tramvaiului, în timp ce rabla se va strecura harnică printre obstacole, să
demonstreze de ce e ea în stare.
Şoferul închise amabil portiera, care numai printr-o
minune nu căzu pe trotuar.
Čadek descoperi că Fróny ajunsese la un restaurant de pe malul Vltavei. Nu bătuse încă de unsprezece
dimineaţa, clientela restaurantului era reprezentată
