Cînd fata îşi lăsă capul în jos, buclele întunecate îi căzură grele pe umeri.
— Şi ce mai vrei, moşulică?
— Să te avertizez, răspunse acesta dîndu-i drumul. Fii atentă, Fróny. Nu face pe deşteapta. Nu ştiu despre tine nimic în afară de ce ţi-am spus. Dar odată tot o să aflu eu şi atunci o să-ţi sucesc gîtul tău frumos de trei ori la rînd. Acum, şterge-o!
— Mersi, chicoti ea şi făcu o săritură sprintenă.
N-o mai reţinu. Dispăruse într-o clipită în întunericul negru, care se lăsase pe drumul acela nenorocit. Stătu pe loc şi ascultă pînă cînd sunetul pantofilor ei, bătînd cu tocurile înalte terenul tare, se stinse cu totul.
Vizita ei la bătrînul Karta s-ar fi putut să aibă o
legătură numai indirectă cu Jirka Boček. Era de necrezut ca tatăl celui ucis să se fi aliat cu duşmanul. Toată
periferia aflase că poliţia descoperise cadavrul lui Karta, doar faptul că în groapă nu fusese găsit chiar el se păstrase secret. Čadek nu-şi putea da seama ce legătură
avea cu sinistra descoperire vizita nocturnă făcută de Fróny. Desigur o surprinsese pe fată întîmplător, şi întîmplarea era norocoasă, s-ar putea să ajute la fericita dezlegare a cazului, totuşi deocamdată pentru Čadek nu însemna mare lucru.
După o clipă se întoarse şi parcurse distanţa mică ce-l despărţea de căsuţa lui Karta. Ca de obicei, uşa nu era închisă. Čadek intră fără multă ceremonie într-un întuneric mai adînc decît cel de-afară. Bătrînul Karta stătea mereu în întuneric. Čadek îşi scormonea memoria ca să-şi amintească topografia locuinţei şi, în sfîrşit, nimeri în odaie.
Simţi imediat mirosul aromat de ţigară fumată recent.
Fróny se lăsase de fumat în spital şi, după informaţiile lui Chrudimský şi a detectivilor, se lăsase chiar definitiv de această deprindere. Aici totuşi îşi aprinsese o ţigară, poate din aceleaşi motive pentru care vorbea vulgar cu
Čadek. Mediul, care-i amintea trecutul o trăgea înapoi, cum bine spunea doctorul Chrudimský.
Fróny se străduia să treacă un prag greu de trecut în noua ei viaţă şi Čadek se gîndi iar la observaţiile doctorului. Contactul cu fostul mediu nu ar avea ca urmare doar grosolănia vocabularului şi a tonului, ori nevoia de a fuma ci şi unele fapte, lucru pentru care Čadek o urmărea cu suspiciune.
— Cine e? se auzi prin întuneric un glas sec şi obosit de bolnav. Tu, Betka?
Bătrînul credea, probabil, că venise văduva lui Wang,
— Nu, răspunse Čadek din uşă, sînt eu, inspectorul Čadek. Eşti singur, Karta?
— Singur, abia suflă Karta şi se auzi un foşnet din direcţia patului.
De ce n-ar putea fi ascuns aici chiar Boček? Čadek era gata să creadă orice, chiar şi un nonsens, o situaţie, lipsită de orice logică.
Scoase din buzunar o lanternă şi o aprinse. O pată albă
se culcă pe patul murdar şi pătrunse fără menajamente în ochii bătrînului bolnav. Čadek de fapt îl cunoştea superficial; şi ultima oară cînd îl vizitase nu-i privise faţa atent. Acum însă se îngrozi de slăbiciunea lui şi de febra ochilor lucitori. Bătrînul era învelit pînă la gît în plapumă
şi tremura de frig, cu toate că în cameră era o căldură
înăbuşitoare.
Prin uşa deschisă se risipi repede mirosul de ţigară, şi în locul lui năvăli o duhoare greu de suferit.
Pe masă era o lumînare şi lîngă ea o cutie de chibrituri.
Čadek se apropie să facă lumină. Cînd atinse lumînarea nu i se păru destul de moale ca să fi fost stinsă de curînd şi nici nu-şi amintea să fi văzut licărind fereastra lui Karta, cît timp o tot privise de afară. Deci, Fróny vorbise pe întuneric cu bătrînul; dar de ce? Nu avea cum bănui
prezenţa inspectorului. Faptul că fitilul întîrzia să se aprindă la flacăra chibritului îi întări convingerea.
— Ţi-e rău, Karta, nu? spuse inspectorul, cînd în sfîrşit lumînarea se aprinse.
— Foarte rău, mormăi bolnavul.
— Nici măcar Fróny nu te-a alinat?
— N… nu, spuse el, ridicînd privirea în tavan.
Dacă cei doi discutaseră ceva în secret, bătrînul nu va trăda nimic. Čadek mai mult privea decît întreba. Zări sub pat mucul ţigării stinse, de unde deduceai că Fróny şezuse pe marginea patului atunci cînd vorbise cu bătrînul.
— Karta, mîine o să te duc la spital, ce zici?
— Ar fi foarte bine, icni bătrînul cu efort.
Nu mai opunea rezistenţă. Din glasul lui se simţea deznădejdea, de parcă ar fi spus că nu mai avea mult de trăit.
— Ai aflat, Karta, că l-am găsit pe fiu-tău?
— Mi-a spus Betka. Mie mi-e totuna.
— Mîine iau măsuri să te interneze; de dimineaţă, înţelegi?
— Bine; şi ce mai vreţi?
— Nimic, spuse Čadek suflînd în lumînare. Rămîi cu bine.
