Čadek ştia asta din acte.
— De ce s-o fi supărat el întruna sărmanul om? spuse inspectorul tare, dar ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, apoi continuă: — Se înţelege, doamnă Wang-Li, că nu am venit aici ca să-mi omor vremea. Aş dori să vă pun o întrebare…
— Nu-mi mai ziceţi Wang-Li, acum mi se spune numai pe numele meu de fată: Alžbeta Mušková.
— Bine, Alžbeta Mušková. Ia spune, cum s-au întîmplat lucrurile cînd a murit bărbatul dumitale?
Spusele ei corespundeau cu ceea ce Čadek ştia din acte; doar cîteva amănunte mai mult. Declaraţia oficială
a decesului, vizita medicală fără autopsie, fiindcă decesul era aşteptat; apoi imediata intrare în acţiune a „Pompelor funebre”, care cîştigaseră o mulţime de bani. În sicriul de
zinc fusese închis chiar în odaia unde Čadek discuta cu femeia roşcată. Racla rămăsese aşezată pe scaune timp de trei zile, pînă cînd au venit cei de la „Transporturi”.
— Aţi văzut cu ochii dumneavoastră cînd l-au pus în sicriu, doamnă Mušková?
— Cum altfel? Doar le-am ajutat chiar eu! răspunse ea.
Ţineam lampionul aprins. Au adus cu ei o cadă mare, pe care a trebuit s-o umplu cu apă, şi în ea au cufundat sicriul, să vadă dacă nu ies cumva băşicuţe de aer. Dar nici vorbă de aşa ceva: făcuseră treabă de meşteri…
Aşadar, sicriul a stat în casă trei zile… Čadek evită să-i dea explicaţii văduvei, căuta să scoată de la ea tot ce-ar putea lămuri ce se petrecuse în acel răstimp cu sicriul.
Din spusele ei reieşea că nu se petrecuse nimic deosebit.
Cînd pleca de acasă, încuia uşa… Nu, nimic nu se întîmplase, într-adevăr nimic…
— Cică aţi găsit ceva pe-aici, prin văgăuni, se arătă ea bine informată. Ce-aţi găsit?
— Un sac cu porţelanuri, răspunse Čadek.
— Şi, cică, aţi căuta pe-aicea pe unul Boček şi pe Karta ăl tînăr…
— Chiar aşa.
— Şi la mine aţi venit tot pentru asta?
— Oarecum pentru asta, dragă doamnă. Bătrînul Karta mi-a vorbit de vecina care-i poartă de grijă de cînd i-a dispărut feciorul. Ştiţi despre cine-i vorba?
— Chiar eu sînt, se grăbi să spună văduva cea roşcată.
Ălorlalţi nici nu le pasă de necăjitul de bătrîn. Boček i-a făcut de petrecanie băiatului, aşa e?
— Se pare. Soţul dumneavoastră a murit într-o după-amiază, nu? Doctorul a venit aici în aceeaşi seară, repetîndu-şi vizita a doua zi dimineaţă, nu?
— Da.
— A doua zi după-masă s-a adus sicriul, care a fost sudat, după ce l-aţi aşezat pe soţul dumitale înăuntru.
— Oamenii au muncit pînă noaptea tîrziu.
— Cînd au plecat, era întuneric beznă. Şi în aceeaşi noapte Boček l-a asasinat pe Karta. Dumneata ţii minte noaptea aceea?
— Cum să nu. Nici n-am prea dormit; mi se tot părea că răposatul ciocăneşte în pereţii sicriului şi mă trezeam speriată.
— Casa lui Karta e numai la cîţiva paşi de aici. Nu aţi auzit nimic suspect?
— Ce să aud? N-am auzit nimic.
— De pildă, nimeni n-a ţipat?
— Nici poveste!
— Şi în zilele acelea, cam cînd te-ai dus dumneata pe la bătrînul Karta?
— Cît au lucrat oamenii aici, n-am avut deloc timp. De-abia a doua zi dis-de-dimineaţă am tras o fugă pînă
acolo. Sînt femeie simţitoare, şi Karta nu se prea îngrijea de tat-su.
Deci, îl vizitase pe bolnav cu cîteva ore înaintea lui Čadek…
— Şi ce-a zis bătrînul cînd l-aţi vizitat?
— A plîns după Wang. Se cunoşteau. A mai spus că iar nu i-a venit băiatul noaptea acasă. L-am servit cum am putut, p-ormă am plecat.
— Bătrînul nu a pomenit nimic de felul cum îşi petrecuse noaptea?
— Nu, dar el nu are parte de noutăţi. Noaptea doarme un strop, ziua moţăie.
— Nu vi s-a părut că de data aceea i se întîmplase totuşi ceva mai deosebit?
