— Vai de mine, sper că da. Ce, parcă identificarea e treaba medicilor?
— Am impresia că ştiu cine-i omul, spuse Čadek.
Mulţumi, îşi luă pălăria şi o luă la fugă. O
înmormîntare chinezească cu tot dichisul, la periferie!
Nu-i venea să creadă…
Micile obiecte ce însoţeau mortul le cercetă în treacăt.
Toate erau într-o stare degradată, scrierea, şi aşa ininteligibilă profanilor, nu se putea distinge pe hîrtia putrezită, murdară şi ruptă. Nu prezentau de fapt nici o importanţă pentru poliţie, fiind desigur o rugăciune în limba chineză.
Doctorul Barák îl vizită pe inspector şi rămase cîteva clipe privind, cu mîinile la spate, peste umărul lui Čadek.
Cînd acesta se întoarse, avu un gest de om luat prin surprindere.
— O să lăsăm toate astea în grija dumitale, Čadek i se adresă şeful; desigur că trebuie să-l identifici şi pe nefericitul de faţă, dacă tot l-ai dezgropat.
— O să compensăm eşecul, răspunse Čadek, voi afla repede că nefericitul de-aici nu a trăit şi nici nu a murit în China, ci la noi. Şi iarăşi ne întoarcem la sectorul cinci!
— Hm, făcu doctorul Barák, mutîndu-şi greutatea de pe vîrfurile picioarelor pe călcîie. Cîţi chinezi s-au aşezat la noi, Čadek?
— Puţini. Nici nu am nevoie să le cercetez evidenţa. Ce spune procesul-verbal despre moartea acestuia?
— Că poate fi naturală, sau, eventual, urmarea otră-virii. La prima analiză nu s-a găsit în corp nici o urmă
simptomatică de otravă. Dar se cercetează mai minuţios în laborator.
— Să telefonăm chiar acum, se grăbi cu energie Čadek.
Răspunsul pe care-l, primi prin telefon era că
cercetarea se apropia de sfîrşit şi că deocamdată toate reacţiile la otrăvuri erau negative. Rezultatul va fi probabil — moarte naturală.
— Şi înmormîntare nenaturală, spuse apăsat Čadek, lăsînd jos receptorul.
Calmîndu-se, începu să citească atent procesul-verbal.
Vîrsta celui mort se putea determina doar cu aproximaţie, din cauza descompunerii avansate: între cincizeci şi şaptezeci de ani, se aprecia în procesul-verbal. Čadek observă că vîrsta coincide perfect…
— Cu ce? întrebă surprins doctorul Barák.
— Cu cel mai simplu şi în acelaşi timp cel mai curios lucru, spuse Čadek. Într-una din căsuţele din preajma locuinţei lui Karta locuieşte, sau locuia, un chinez bătrîn cu soţia sa de origine cehă. Chinezul vindea prin localuri nişte ineluşe de hîrtie, care aruncate într-un pahar cu apă se transformă în flori minunate, sau dragorii coloraţi, şi fel de fel de jucărele din acelaşi material delicat. Şi le confecţiona singur acasă la ei. În ultimul timp, nimicurile astea atrăgătoare se ofereau ca premiu la un joc de abilitate cu mulţi amatori.
— Hm, spuse Barák, îi zornăia punguliţa?
— Da, da.
— Numele lui?
— Să ne uităm prin registre. Numele astea exotice se reţin cam greu.
Intrară în biroul de evidenţă. Aflară foarte repede că
bătrînul chinez se numea Wang-Li, că locuia în sectorul cinci şi, culmea, că decedase la o dată nu atît de îndepărtată: cu o zi înaintea întîlnirii lui Čadek cu Boček, la cîrciuma cu povestea.
— Uite — bătu Čadek cu palma registrul deschis —
asta-i litera scrisă a documentului! Duritatea tonului îi impresiona pe ceilalţi. — Iată actul oficial ce-i atestă
moartea, iar noi stăm şi ne mirăm încă.
— Nu ne minunăm că a murit, interveni doctorul Barák, dar ne mirăm că a fost înmormîntat atît de ciudat.
— Aici este tot mîna lui Jirka Boček, spuse Čadek negru de supărare. Ştim cum a fost Wang-Li îngropat.
Trebuie să aflăm cum trebuia să fie înmormîntat! Lăsaţi pe mine, domnule doctor.
Ziua a trecut, pentru Čadek, fără pic de răgaz. Primul său drum a fost la parohia sectorului cinci, apoi la alte birouri şi case, de unde culese date interesante. Munca lui a fost oarecum stînjenită cînd orele de slujbă au luat sfîrşit, dar tot nu s-a lăsat, deranjînd şi după prînz destulă lume.
La toate instituţiile, tot ce se referea la chinez părea în ordine. Čadek nu dădu nici un fel de explicaţii în legătură
cu cele ce-l interesau. În sfîrşit, trezi din siestă pe un anumit profesor universitar şi-i ceru amănunte în legătură cu Extremul Orient. Profesorul era din fericire o persoană foarte amabilă, dar nervos şi ciudat, ca majoritatea profesorilor de ştiinţe speculînd cu date supuse comentariilor.
— Da, scuză-mă, e de mirare că nu ştiţi lucrul acesta, dragă domnule inspector: există o anumită formă de transport pentru Extremul Orient, care nu cere formalităţi deosebite. Este vorba de transportarea sicrielor cu rămăşiţele pămînteşti ale chinezilor decedaţi în ţări străine. Oficialităţile din lumea întreagă o aprobă
necondiţionat.
