— În această problemă sînt cam primitiv, spuse Čadek resemnat. Ştiu, de exemplu, că sinucigaşii se înmormîntează dincolo de zidul cimitirului, dar nu mi-a trecut prin cap că rămăşiţele pămînteşti ale chinezilor se transportă pînă la cimitirul din Canton!
— Cred că nu veţi afla nicăieri un chinez care să nu-şi treacă în testament că doreşte să fie înmormîntat în pămîntul sfînt al ţării sale. Unii strîng bani toată viaţa pentru acest drum. Cimitirul din Canton reprezintă
pămîntul strămoşesc. Decedatul este pus într-un sicriu de zinc bine sudat şi ţinut într-o magazie de port, unde aşteaptă plecarea vasului, uneori cu rută special programată pentru transportul sicrielor de zinc. De fapt, astăzi, oricare vas comercial transportă asemenea sicrie, sînt însă şi plecări a d h o c , din anumite porturi şi numai o dată pe an. Tradiţional, din depărtările Pacificului pleacă un transport comun o dată la zece ani, iar sicriele de zinc aşteaptă plecarea cu o răbdare chinezească.
— Drum bun timonierilor acelor nave! reflectă Čadek cu un suspin obosit. Vă mulţumesc, domnule profesor.
Relatarea dumneavoastră, pentru care vă rămîn îndatorat, îmi dă destule date ca să nu fiu luat drept nebun. Vreau să prind din urmă bizara cutie de conserve în care trebuia să fie închis Wang-Li şi iată că nu e.
Trebuie s-o descoperim şi să-i stabilim alt itinerariu.
— Dar cine a fost pus în sicriu, dragă domnule inspector, cine?
— Hoţul de buzunare Karta, domnule profesor, un om care pur şi simplu nu are nici o legătură cu pămîntul sfînt. Ce ziceţi, descompunerea este rapidă în asemenea sicriu?
— Cred că nu, clătină din cap profesorul, deşi pînă
acum n-am deschis o astfel de raclă şi nimeni altcineva…
Dar cum aerul nu este evacuat, comparaţia cu o cutie de conserve nu mi se pare adecvată.
Activitatea lui Čadek era departe de a se încheia pînă la sfîrşitul zilei. Înapoiat la secţie, puse în mişcare agenţii cu care colabora. După informaţiile obţinute, sicriul de zinc al lui Wang-Li ajunsese la Genova şi se ceru urgent reţinerea lui, dîndu-se explicaţiile de rigoare.
— N-ar fi meritat atîta osteneală derbedeul care călătoreşte aşa, remarcă şeful de serviciu, în schimb
alternativ cu doctorul Barák. Du-te şi mai odihneşte-te, Čadek!
— Nici nu mă gîndesc! spuse acesta cu un gest decis.
Se odihni puţin în tramvai, coborî la capătul liniei şi porni grăbit de-a curmezişul întunecatului sector cinci.
Lăsă în urmă cîrciuma mamei Klouzanda. Urcă
povîrnişul mut pe care vedeai împrăştiate mai multe cocioabe. Trecu şi de casa lui Karta şi bătu la uşa casei vecine. Apăru o femeie roşcată cu un lampion în mînă.
Îmbrăcată într-o vestă roşie, părea destul de bine făcută, de două ori mai voinică decît răposatul ei soţ; avea dantura intactă şi şuviţele părului ei roşu unduiau ca şerpii.
- Sînteţi doamna Wang-Li, începu Čadek pe ton hotărît; născută Mušková?
- Poate că da, răspunse femeia surprinsă, dar cine.
sînteţi dumneavoastră?
Inspectorul de poliţie Čadek — şi îşi arătă insigna de sub reverul hainei. Am de vorbit cu dumneata strict confidenţial, dragă doamnă.
— Despre ce?
— O să vă spun înăuntru, vă rog…
Nu avuse niciodată de-a face cu ea sau cu soţul ei, deşi pe chinez îl cunoştea din vedere. Wang-Li nu era printre hoţi; ducea o viaţă cinstită. Nevastă-sa avea o diplomă de moaşă; se zvonea că ar da cîte o mîna de ajutor prostituatelor, scăpîndu-le de sarcină. O fi fost adevărat, dar nu existau probe doveditoare.
Fiind, probabil, o muiere destul de afurisită, trebuia să
te porţi cît se poate de energic cu ea. Nu protestă cînd inspectorul intră aproape cu forţa în odaie.
— Dumneavoastră aţi făcut pregătirile în vederea punerii în sicriul de zinc a răposatului soţ expediat spre China? întrebă el.
Îi răspunse că soţul ei îşi pregătise totul singur:
— Demult, se pregătise, spuse ea enervată; l-am ocărît în toate felurile, dar degeaba! De obicei mă asculta, numai în privinţa asta nu se lăsa pentru nimic în lume.
Ehe, de cîte ori nu l-am snopit în bălaie, că abia se mai tîra şi umbla, de la o cîrciumă la alta, şontîc-şontîc!
— Dumnezeu ştie, reflectă Čadek compătimitor, de ce-o fi vrut bietul om să ajungă după moarte atît de departe de dumnevoastră!
Mušková sări ca arsă:
— De o mie de ori pe zi ar fi trebuit să mulţumească
idolilor lui că-l îngrijeam! Nu aveam bani de aruncat pe gîrlă şi ştiţi cît costă să trimiţi un mort pînă în China?
„Nu se poate! îi ziceam mereu. Arde-te, amărîtule ticălos, ar fi mult mai potrivit. Ce-i laşi bietei tale neveste, om de nimic? Ce-ţi trebuie ţie înmormîntare scumpă şi încă
peste mări şi ţări?!”
— A fost bolnav? o întrerupse Čadek.
— Mhî! L-a lovit damblaua şi-a stat şi inima.
