— Nu, nu, chiar deloc. Mi-ar fi spus el mie… Nu credeţi că Boček i-a făcut de petrecanie ălui tînăr în alt loc?
— L-aţi cunoscut pe Jirka Boček?
— Pot zice că mai deloc. O dată sau de două ori l-am întîlnii, aşa, din întîmplare. Nu locuieşte pe-aici. Wang nu se vîntura pe la mama Klouzanda şi eu treceam rar de tot… Pe la noi, prin preajmă, n-a dat niciodată.
Lui Čadek nu-i ieşea din cap ideea că tînărul Karta îşi găsise moartea ori în propria casă, ori undeva pe aproape. Probabil că Boček acţionase rapid, nu era verosimil să-l fi pîndit pe întuneric în altă parte. Karta se întorsese acasă de la capătul de linie al tramvaiului. Nu se găsise nici o urmă a faptei în casa unde-i zăcea tatăl…
Era totuşi imposibil ca Boček să fi comis crima sub ochii tatălui victimei şi mai ales ca bătrînul să ţină secretul.
Totul se petrecuse mai curînd prin apropiere, în drumul către casă. Boček se postase, probabil, aşteptîndu-l pe Karta, şi-l atacase pe la spate.
Dar cum de ieşise chinezul din sicriul de zinc şi cum, eventual, intrase Karta în el, rămînea un mister.
Rezolvarea trebuia s-o aducă viitorul, la deschiderea sicriului. Čadek bănuia că văduva lui Wang are un amestec în toate astea, dar se gîndea că nu ar fi indicat s-o supună la un interogatoriu sever pînă nu ar avea dovezi suficiente.
Roşcata aceasta era în strînse relaţii cu familia Karta şi poate că mobilul principal al legăturilor dintre ei rămînea încă necunoscut lui Čadek. Şi-apoi, mai era ceva: Văduva lui Wang nu era singura vecină a lui Karta…
Čadek îşi luă rămas bun şi ieşi în noapte. Cînd se obişnui cu întunericul, porni hotărît, lăsînd iarăşi în urmă căsuţa lui Karta, care se vedea puţin mai la vale, şi intră în grădiniţa neîngrijită a celeilalte locuinţe învecinate.
Căsuţa avea ferestre mici cu perdeluţe albe. Înăuntru era lumină.
Inspectorul a fost poftit să intre. Îl întîmpinase un bărbat slab ce-l privise mirat. Čadek ştia că omul trăieşte din vînzarea ziarelor, ajutat şi de soţie. Se sculau totdeauna la trei noaptea, iar acum era singura jumătate de oră cînd se bucurau de răgaz ca să stea şi ei de vorbă
acasă. Aveau trei copii, o fată de vreo doisprezece ani şi doi băieţi mai mici. Tocmai şedeau la masa de cină, cu invariabilii cartofi şi lapte de capră. Adăpostul pentru cele două capre era în spatele casei, plătindu-se un plus de chirie pentru el.
— Poftă bună, zîmbi Čadek celor trei perechi de ochi miraţi ai copiilor.
Femeia, cocoşată de căratul teancurilor de ziare, şterse un scaun şi Čadek se aşeză. Şi ei aflaseră că era ceva suspect pe unde păşteau caprele şi că, probabil, spărgătorul de bănci Boček îl omorîse pe Karta. Bărbatul era convins că pe maidan se descoperise trupul hoţului de buzunare, aşa îi spunea el lui Čadek.
— N-am venit la dumneavoastră cu gîndul să dau asemenea explicaţii, răspunse Čadek şi îşi spuse în gînd că văduva Wang nu prea fusese abilă cînd se interesase abia la sfîrşitul discuţiei lor dacă fusese găsit Karta.
Acum ar fi fost normal să răspundă mai deschis în privinţa ultimei descoperiri a poliţiei şi nu era deloc plăcut să se eschiveze mereu.
Vecinii lui Karta prezentau, oricum, mai multă
încredere decît văduva Mušková. Pe Čadek îl interesa noaptea suspectă a cărei dată era marcată de faptul că
Wang-Li murise cu o zi înainte.
— Noi n-am auzit nimic deosebit, afirmau soţii într-un glas.
Nici o mirare, ca după truda zilei să fi dormit tot aşa de adînc ca şi Wang-Li în sicriul său de zinc.
— Stai puţin, se întoarse vînzătorul de ziare spre nevastă, nu-ţi aminteşti că Vasek ne-a trezit o dată?
Vasek era copilul de patru ani, care acum îşi lingea lingura şi se uita cu ochi miraţi la taică-său.
— El nu mai ştie nimic, domnule inspector, dar în noaptea aceea a început deodată să ţipe speriat şi ne-a trezit. Nu ştiu ce-l apucase, cînd l-am întrebat, ne-a spus că s-a speriat de o bubuitură. Să fie un indiciu…?
— Dormiţi noaptea cu fereastra deschisă? întrebă
inspectorul.
— Vara o deschidem totdeauna, răspunse bărbatul, altfel ne-am sufoca. Uitaţi-vă, e chiar fereastra asta, de aici.
Era şi de data aceasta deschisă; dădea în spatele casei şi avea o plasă verde de sîrmă, contra insectelor, dar uzată şi ruptă pe alocuri.
— Unde doarme tînărul nostru de nădejde?
Părinţii, săritori, îi arătară îndată. Čadek se scarpină pe după ceafă… Trebuia neapărat să-l descoase pe ştrengarul ăsta murdar, de patru ani, care era un copil sperios. Čadek îşi adună toată priceperea sa de pedagog, de care nu ducea dealtfel lipsă; totuşi, pînă la urmă îl lăsă pe mîna părinţilor, să-l întrebe ei. Însă nici ei nu reuşiră să scoată mai mult de la băiat; uitase tot, fiindcă
atunci cînd se trezise ţipînd, părinţii îl plesniseră ca să
tacă, repetîndu-i că nu se întîmpla nimic rău. Dar, atunci, copilul se văitase că trosnise sau bubuise ceva…
S-ar fi putut, ziceau cei doi soţi, ca prin apropiere să se fi tras cu arma. Ceilalţi doi copii spuneau că ei nu auziseră
nimic, iar micul Vasicek începu să plîngă.
Čadek ieşi cu trei coroane mai puţin în buzunar — le dăduse copiilor pentru bomboane. Se opri puţin în întunericul periferiei, reflectînd. Văduva lui Wang susţinea că adormise cu greu, abia moţăise puţin şi
totuşi nu auzise împuşcătura, sau dacă se speriase de ceva, fusese năzareala că răposatul dă să iasă din sicriu…
Čadek stătea privind gînditor la căsuţa lui Karta. Nu se vedea nici o lumină. Deodată auzi cum scîrţîie uşa casei… Distinse zgomotul acesta între două fluierături de locomotivă — tocmai trecea un mărfar departe, pe calea.
ferată. În faţa lui Čadek, din drumul acela plin de gropi, se zărea o dîră slabă de lumină la fereastra cu perdelele trase. Ulucile gardului brăzdau lumina slabă cu umbrele lor mişcătoare.
Čadek pîndea aşa, lîngă o fîntînă cu ghizdurile de piatră. Înainta tăcut prin întuneric. Lîngă casa lui Karta văzu cum se mişcă o siluetă, cum sare din grădină în drum. Nu se îndrepta spre locuinţa lui Wang, şi după
