Cum ai pus mîna pe el, Čadek?
— Mi l-au turnat, răspunsese Čadek în argoul meseriei.
ÎI urmărise mult timp cu perseverenţă. Cînd era vorba de răufăcători de profesie ţinea cont mai ales de felul lor de a gîndi. Delicvenţii învăţaseră că marea primejdie consta în urmele lăsate de ei, grija lor principală devenise ştergerea urmelor, iar oraşul întins le înlesnea această
operaţie. Generaţia lui Čadek trecuse de la depistarea urmelor palpabile la studiul factorilor psihologici.
Clasificarea sistematică a delicvenţilor — maniaci, schi-zoizi ş.a.m.d. — era consacrată oficial, pentru că nimeni nu-şi poate ascunde stilul caracteristic la comiterea unei crime.
„Orice mijloc de combatere a crimei este bun”, obişnuia să afirme Čadek. După părerea lui, detectivii inteligenţi trebuie să se bizuie şi pe o reţea de agenţi neoficiali.
Čadek se opri din nou şi privi îngîndurat întunecimea din faţa sa. Cele trei petice de lumină nu erau decît ferestrele cîrciumii mamei Klouzanda. Între el şi cîrciumă
se aşternea acum pămîntul ierbos, dar de fapt, mai mult o groapă de gunoi, cu grămezi de cenuşă, oale ruginite şi bolovani. Pe alături şerpuia drumul prăfuit, iar coşmelia mamei Klouzanda sta singuratică la capătul lui. Čadek se gîndea s-o ia prin spatele casei.
„Ce noutăţi o mai avea Karta?”… Ilustrata pe care o primise Čadek de dimineaţă suna astfel:
„Treceţi astă seară pe la mama K.. V-ar vorbi despre ceva important. Un amic.”
K. Însemna Karta, hoţul de buzunare, informatorul lui Čadek.
Nu era nimic extraordinar, doar că expedierea ilustratei coincidea cu eliberarea lui Boček, specialist în spargerea caselor de bani. Boček stătuse trei ani la răcoare de pe urma lui Karta; nu era de mirare că turnătorul nu îndrăznise să scrie misiva cu propria mînă. Avea un tată
foarte bolnav, dar care putea să scrie. După manifestări Karta părea să fie un maniac; iar Čadek nu era surprins că tipul nu scrisese singur mesajul.
Dealtfel, dorea să ştie ce-o să iasă din toate astea; cît o să reziste Jirka Boček în rolul de om cinstit? Cel mult atît cîtă vreme nu i se iveşte un prilej ispititor, în ultimii trei ani şi-o mai fi băgat minţile în cap; totuşi primii paşi îl duseseră tot la mama Klouzanda, ceea ce însemna că n-ar prea avea de gînd să-şi schimbe viaţa.
Čadek se îndreptă hotărît spre cîrciumă; dacă va fi ceva necurat la mijloc, întîmplă-se ce s-o-ntîmpla… Hoţul de buzunare, Karta, nu mai însemna mare lucru ca informator. Cei din lumea lui începuseră mai demult să-l bănuiască, iar după prinderea unuia ca Jirka Boček bănuiala lor se întărise. Jirka fusese foarte precaut la ultima spargere, nu lăsase nici o urmă şi totuşi fusese descoperit. Karta se ţinuse de cîteva ori după el tocmai cînd cerceta locurile unde, într-o dimineaţă, se găsise un seif spart. Numai în două zile, Jirka fusese prins şi ţinut la secţie douăzeci şi patru de ore sub interogatoriu neîntrerupt. Încurcat de întrebări, cedase, recunoscînd totul. Splendidă capitulare! Era schizoid, cu o rezistenţă
de cremene, dar inspectorul Čadek era şi mai tare.
Şi Karta? O cîrpă! De-abia o scotea la capăt cu buzunăreala. Îl cunoşteau peste tot, iar dacă mai ciupea
şi el cîte ceva, rar se întîmpla să nu fie luat îndată de guler, punîndu-i-se în cîrcă şi relele altora.
— Iată la ce ţi-aş propune eu să te gîndeşti, i se adresase Čadek odată…
Karta era un om pricăjit, cu o mutră dubioasă şi barba încărunţită pe alocuri. Nu bătea la ochi doar prin bîlciuri şi alte locuri de mare aglomeraţie. Čadek îl domina, stăpînindu-l, nu numai prin statură, cît mai ales prin tăria caracterului. Blîndeţea expresiei lui Čadek inducea în eroare. Ai fi zis că e plin de indulgenţă şi atunci cînd intenţia sa era să-l ducă pe delicvent la spînzurătoare.
— Karta, continuase Čadek pe un ton grav, ia gîndeşte-te puţin: două genţi… trei ceasuri… cinci portofele…
Judecă şi singur, nu miroase a bine pentru dumneata, ai întrecut măsura…
Čadek ştia cum să i se adreseze individului cu care avea onoarea să vorbească! Uite-l pe Karta: gata să dea ochii peste cap, cuprins de deznădejde… Era clar, pentru el, că-l aştepta sentinţa de şase luni, dar nu scosese o vorbă. Čadek îl bătuse pe spate amical, îl invitase să ia loc, îi oferise o ţigară şi-i umpluse atent păhărelul de alcool din sticla comandată. Nenorocitului hoţ de buzunare i se părea că visează!
— Nu ştii de ce depinde libertatea ta? Numai de dosarul pe care-l voi trimite la tribunal! Ce zici? Nu ar fi grozav dacă peste o săptămînă ai putea să mai dai nişte lovituri…?
— Domnule inspector, se înspăimîntase Karta, eu, eu n-am să mai dau lovituri niciodată, să n-am parte, dacă
mint!
— Fleacuri! Nu te pripi. Uite, mai lucrezi liniştit o săptămînă şi pe urmă intri în serviciul nostru.
Karta se îngrozi de moarte.
— Maică Precistă! Cum adică, să torn?
— Fugi de-aici! zîmbise Čadek. La noi asta se cheamă
că eşti agent secret şi se scrie cu A mare. Dar, cum vrei, Karta; eu nu te silesc, dacă-i aşa de greu. Nu-i nimic, îţi pregătim, eu şi cu şeful, un dosar frumos, din care te vei alege, pe puţin, cu şase luni.
— Şase luni… Cam atîta socotise şi Karta… Pînă la urmă, borfaşul îşi băgase amărît capul între umeri şi se plecase.
Fapta lui cea mare a fost cînd l-a turnat pe Jirka Boček, dar o dată cu asta şi-a frînt gîtul. Seară de seară
zăbovea fără chef la cîrciuma mamei Klouzanda. De la arestarea lui Jirka se avea bine cu foarte puţini de-ai lui.
Nici acasă nu-i venea să stea: locuia într-o dărăpănătură, aşteptîndu-se oricînd să apară lucrătorii comunali şi să i-o dărîme cu tîrnăcoapele. Mai era foarte supărat şi din pricina bolii tatălui: bătrînul căzuse la pat de cîţiva ani şi se văita că-l doare capul de reumatism, dacă va fi fost un reumatism, că sta cu ţeasta înfăşurată în pansamente murdare şi nu voia să meargă la spital. Zicea că acolo o să-l omoare doctorii, ca să nu i se mai plătească micul ajutor social. Nu-l slăbea cu înjurăturile pe fiu-său, deşi acesta îl ajutase cu disperare totdeauna.
De cînd se întorsese Jirka de la muncă silnică, spaima lui Karta atinsese apogeul. Deocamdată nu se întîmpla nimic deosebit; pe chipul spărgătorului nu puteai citi ce rumegă în gînd. Intrase la mama Klouzanda într-o seară
cînd se nimerise pe-acolo şi Čadek. Jirka nu strînsese mîna nimănui: mormăise doar nepăsător un „Nu vă
deranjaţi!” şi trecuse în bucătărie. Parcă era altul de la ultima poveste. Cîrciuma mamei Klouzanda avea o singură încăpere pentru clienţi, abia de zece metri pătraţi, totuşi înghiţea şi treizeci de oameni, din cei pentru care un asemenea mediu însemna unicul lor orizont cultural şi social. Înăuntru duhnea a bere trezită,
grăsime arsă, tutun şi sudoare. Printre norii de fum zăreai cum se furişează umbre vineţii; singurul bec al unei lustre urîte lupta inegal şi tăcut cu năvala fumului.
Čadek îşi imagina perfect interiorul cîrciumii în timp ce se apropia de ea; îşi aduse aminte de altă figură care jucase un rol important în cazul Jirka. Era vorba de Fróny, fată de lux, nu din cele care bat străzile noaptea, ci hălăduind prin cafenele. Nu demult o umflaseră, cu toată împotrivirea ei de diavoliţă; îl lovise de două ori cu piciorul şi pe Čadek, drept în stomac. Dar inspectorul se purtase cu menajamente.
