Aşa e, Boček?
— Aşa e, zîmbi sfidător spărgătorul.
— Eu însă mi-am amintit la timp de persoana ta.
— Minte isteaţă! Cine n-o ştie?
Vocile lor răsunaseră clar în încăpere, pentru că
amîndoi ţineau ca toţi cei din jur să înţeleagă bine. Jirka Boček voia ca toţi să fie martorii trădării lui Karta; Čadek nu mai avea ce face cu păstrarea secretului, dar se gîndea la urmări.
— Boček, tu ai scris biletul?
— Eu.
Čadek clătină mustrător din cap şi se apropie şi mai mult de adversar.
— Nu vreau să-ţi fac greutăţi, Boček. E de datoria mea să te avertizez.
În spate, Čadek auzea murmurul crescînd al oamenilor.
Constată faptul, fără să-i dea vreo atenţie deosebită, Karta, probabil, se simţea pierdut. Însă tot ce făcuse Čadek pînă atunci era spre binele viermelui. Jirka Boček ridică din umeri; îşi încreţise fruntea cu îndărătnicie şi Čadek ştia la ce se gîndea spărgătorul.
— Sînt aici, repetă Čadek, ca să te avertizez. Mă
înţelegi?
— Am în spate trei ani de instrucţie, răspunse Jirka, rînjind. M-am umplut de respect.
— Atunci, bine, spuse Čadek, uitîndu-se la cei din jur.
Nu-l mai zărea pe Karta; observă alte treizeci de mutre, unele buimăcite, altele încruntate, iar deasupra tuturor se rostogoleau valuri de fum gros.
— Sper să ne înţelegem, Boček. Să-l laşi în pace pe Karta.
Jirka Boček se dezlipi de rama uşii şi se îndreptă spre tejghea. Luă un pahar umplut pe jumătate cu bere şi îl bău cu înghiţituri mari. Nu scoase o vorbă.
Čadek avusese necazuri cu firea dură a lui Jirka; îi urmărise din ochi degetele subţiri; nu tremuraseră deloc, lăsînd paharul gol pe tejghea. Jirka era lăcătuş de meserie, dar munca cinstită nu-i plăcea. Cu un ceas înainte, mama Klouzanda îi privise mîinile la bucătărie şi oftase: „Ar fi păcat, Jirka, să piară un talent ca tine”. Toţi credeau în Jirka.
— Pe Karta îl iau azi cu mine, spuse Čadek, îl conduc pînă acasă. Asta o fac pentru tine, Boček; ca să nu te pripeşti… Ştii, pentru unele greşeli există şi spînzurători.
Pe urmă se întoarse încă o dată spre tejghea şi bunăvoinţa dispăruse de pe faţa lui.
— Karta! strigă inspectorul.
Mica făptură apăru şovăitoare. Čadek îl urmărea cu privirea, ca să-l păzească la nevoie de vreo surpriză
brutală. Să-l fi lăsat acolo însemna ca nefericitul de Karta să încaseze ciomăgeala confraţilor.
Jirka Boček se uită la turnător cu răceală; Karta nici nu privi spre Boček.
— Unde ţi-e pălăria, Karta? întrebă Čadek. Hai să
mergem.
Inspectorul îşi împinse informatorul spre ieşire; Jirka Boček nici nu se clinti. Cei doi părăsiră cîrciuma într-o tăcere de mormînt. Nu se auzi nici măcar clinchetul unui pahar… La capătul liniei se zărea ultimul vagon de tramvai, ca o casă părăsită cu lumina aprinsă. Karta merse pînă acolo, urmîndu-l pe Čadek, şi deodată se hotărî:
— Mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnule inspector, spuse el cu glas tremurat, nu-mi prea place pe-acolo, pe la dumneavoastră; mă întorc la mine acasă.
Čadek era cu ochii la tramvai, de teamă să nu-l scape.
— Cum vrei, Karta. Să ştii însă că paznic nu-ţi putem pune la poartă.
— Ştiu. Ce-o vrea Dumnezeu… Poate că Jirka n-o să
uite ce i-aţi spus; eu trebuie să mă întorc la tata.
Salută scurt şi dispăru cu paşi repezi în bezna periferiei; iar inspectorul Čadek nu făcu nici un gest să-l reţină.
II
CÎND INSPECTORUL ČADEK bătu la uşa şefului de secţie, trecuse de unu noaptea; doctorul în drept Barák era de serviciu.
— Să stăm puţin de vorbă? Sigur că da. Ia loc, Čadek, să fumăm şi noi o ţigară. Ce-ai mai dibuit?
— Un informator de-al meu a încurcat-o, spuse Čadek posomorît; va trebui să mă ocup puţin de asta. Daţi-mi mînă liberă. Nu zic că ar fi mare pagubă pentru omenire dacă-l ia dracu pe Karta; totuşi, nu putem lăsa lucrurile aşa.
— Da, confirmă doctorul Barák. Şi nu-l poţi închide pe Boček pentru ameninţare agresivă?
