Îi salută şi plecă.
Fără să mai stea pe gînduri, o luă de-a curmezişul terenului; cunoştea locuinţa lui Karta şi într-acolo ţinteau acum paşii lui.
Dincolo de teren, între două povîrnişuri, lîngă drumul înecat în praf, se înşirau cîteva cocioabe. Fiecare avea în faţă cîte o curticică despărţită, mai mult sau mai puţin, de vecini, printr-un gard prăpădit. Ici şi colo răsărea cîte o cişmea cu o plăcuţă, avertizînd că apa nu e potabilă. În locul unor mici grădini de casă veche nu vedeai decit gunoaiele în care scormoneau cîteva găini.
Căsuţa lui Karta se învecina, la o distanţă de zece-cincisprezece metri, cu alte cocioabe. Mai jos de casa lui, locuia un vînzător de ziare cu nevasta şi ţîncii, iar de cealaltă parte, chinezul Wang-Li, însurat, dar fără copii, care-şi ducea zilele prin negoţul cu fel de fel de mărunţişuri, desfăcute prin restaurante.
Căsuţa lui Wang-Li era ultima; în total numărai unsprezece, toate mizere, coşcovite, strîmbe, năpădite de insecte.
Čadek pătrunse prin intrarea îngustă într-un antreiaş
întunecos, urma o singură cămăruţă joasă, unde, sub ferestruica dînd în spatele casei, se afla patul.
— Alo! începu zîmbitor Čadek. Dacă nu mă înşel, am onoarea să-l salut pe bătrînul casei, nu?
Nici un răspuns; bătrînul Karta, om pe la şaptezeci de ani, era îngropat în salteaua dungată. Capul îi era înfăşat în prosoape murdare, doar nasul şi ochii se mai vedeau.
Şi ochii clipeau des.
— Eşti ăla care-l bagă mereu pe fiu-meu la zdup, nu?
se auzi în sfîrşit un glas tremurat, dar mînios, înăbuşit de prosoape.
— Da de unde! ripostă Čadek. De cîte ori l-am închis, de atîtea ori i-am dat drumul; nu ţi-a spus niciodată că
sîntem puţin prieteni?
— Dacă ar fi chiar aşa, ştiu că ar încasa cîteva pe după
ceafă! Păcat că nu mă pot urni!
Čadek de-abia desluşea ce spune bătrînul.
— Cine te-a oblojit aşa, moşule? Nu te înăbuşi?
— Cine m-a oblo…? Vecina. Pe fiu-meu pot să-l aştept eu mult şi bine! şi gemînd: Of, of!
Genunchiul ascuţit se mişcă sub plapumă.
— Unde ţi-e fiul?
— Oricine pe lumea asta ştie mai bine ca mine! Nu l-am văzut de ieri.
Čadek tresări.
— Cînd a fost pe-acasă ultima oară, bătrînule?
— Ieri după-masă. Dacă nu s-ar fi îngrijit de mine vecina, muream de foame.
Deci, ieri seară Karta nu se întorsese acasă după ce se despărţise de inspector.
— N-ai primit nici o vizită între timp? întrebă Čadek.
— Am spus: vecina. Fără ea, acum aş fi…
— Şi altcineva n-a mai fost pe-aici?
— Ce-o tot ţii una şi bună? Mi l-aţi închis iar pe băiat, sau ce?
— Nu l-am închis, ştim despre el tot atît de puţin ca şi dumneata… îl cunoşti cumva pe Jirka Boček?
— E la zdup.
— Da’ de unde, a ieşit.
— Asta îi şi uram eu.
— Nimeni n-a bătut la uşa dumitale noaptea trecută?
— De ce să bată? Noi nu încuiem, nu ne e frică de hoţi, că şi fiu-meu e hoţ. Aoleu, ce durere! Mă ard de moarte gingiile!
Bătrînul părea încă destul de ager; o fi suferit el de ceva, dar precis că exagera în momentul acela.
— Dacă-ţi vine feciorul acasă, spuse Čadek, spune-i să-mi dea de veste imediat; dacă nu, tot îl găsim noi.
— Înţeleg, se văită bătrînul. Vagabond afurisit ce e!
Cine l-o fi învăţat că de dragul lui oamenii poartă
