— N-a ameninţat, a sfidat, atîta doar… Vicleanul!
— Şi ce-ai de gînd să faci.
Čadek nu ştia bine cum va proceda; prevăzuse numai că eliberarea lui Jirka Boček reprezintă pentru poliţie cea mai nefericită înregistrare a anului judiciar.
— Pe cuvîntul meu, domnule doctor, într-un fel, un deznodămînt de mai mică importanţă ar fi dacă
nevertebratul de Karta s-ar trezi cu capul spart de o cheie franceză. Aşa Boček s-ar alege cu încă zece ani. Altfel, vă
spun, că omul ăsta lăsat în libertate este mai primejdios decît o viperă ce-ar zbura prin aer ca un vrăbioi vesel.
Čadek nu mai ajunse acasă în noaptea aceea: Celibatar trecut de floarea tinereţii, fără nevastă şi copii, locuinţa lui de chiriaş singur nu-l prea atrăgea. Se întinse în birou pe canapeaua roasă şi, aşa culcat, îşi consumă sandvişul adus de la automat de ordonanţa de noapte.
Acelaşi om îl trezi dis-de-dimineaţă, aducîndu-i cafeaua şi două chifle. Čadek se duse în camera de gardă, se
spălă bine cu apă rece, îşi făcu exerciţiile cu halterele şi trecu la lucru.
Predă agenda cu notele zilei colegului său, spunîndu-i că nu va avea timp să vină la raportul de amiază al detectivilor; apoi intră într-un mic birou prăfuit, căutînd un anumit funcţionar. Se uită calm la teancul de hîrtii pus în evidenţă pe masa de scris.
-— Aş vrea să le văd înainte de clasare, i se adresă el funcţionarului. Aţi luat vreuna din ele?
— Nu, răspunse subalternul morocănos.
— Să mă uit puţin prin ele; mă interesează unde a tras azi-noapte Jirka Boček.
Prezenţa lui Jirka Boček nu era anunţată nicăieri, la nici un hotel sau pensiune din Praga. Čadek mulţumi şi se duse într-alt birou să-şi împrospăteze memoria cu evidenţa cunoscuţilor lui Boček.
Unul dintre superiorii lui Čadek, Doctor S., avusese multe idei bune privind sistemul de evidenţă. Mutarea
„călăreţilor” coloraţi printre fişele cartotecii părea un joc de copii, şi totuşi era eficace această selectare a unui mic grup de fişe, în care căutai ordonat şi, cu probabilitate, alegeai corect. Cîteodată procedeul îi era util chiar şi atotştiutorului inspector Čadek.
Puţin mai tîrziu, se grăbea pe coridor, cu cîteva însemnări, şi se oprea la biroul detectivilor.
— Băieţi, am nevoie de doi oameni disponibili pînă la raportul de prînz! strigă el din uşă.
Se ridicară în picioare cinci detectivi şi jumătate, fiindcă, din comoditate, colegul Král lua ţinuta de rigoare numai în cazuri extreme. Čadek alese doi dintre ei şi le puse însemnările în mînă.
— Trebuie să aflu unde a dormit azi-noapte Jirka Boček. La mama Klouzanda cercetez eu.
Funcţionarul de la evidenţa cazărilor reţinu precizarea lui Čadek: Îndată ce se va cunoaşte locul de cazare a lui Boček, să se comunice în scris la biroul din care făcea parte inspectorul. Conform instrucţiunilor, Jirka Boček era obligat ca în douăzeci şi patru de ore să-şi declare domiciliul. Čadek era sigur că Jirka va respecta regulamentul, întrucît poliţia îl va controla; dar, deocamdată, iată că nu-l respectase.
„Urmele
psihologice”
erau
o
armă
împotriva
criminalilor, pe care pînă şi Jirka Boček, cu nativa lui inteligenţă pervertită, refuza s-o priceapă. Era lucru cert, odată ce îşi alesese după bunul plac locul unde-şi va petrece prima noapte de libertate, fără să se gîndească ce concluzii ar trage Čadek. Aşa se explica şi prezenţa grabnică la mama Klouzanda; dar în această privinţă era vorba şi de altceva. Apărea însă clar că structura psihologică a lui Jirka făcea să i se potrivească mediul cîrciumii ca o mănuşă. De aici puteai deduce şi direcţia viitoarei activităţi a delicventului.
Inconştient, sau mai degrabă instinctiv, Jirka Boček îşi putea alege o cunoştinţă la care să doarmă; s-ar fi dus, de exemplu, la omul care, gîndea el, îi va fi folositor întrun viitor apropiat. Sau mai putea să se ducă acolo unde îl atrăgea mediul corespunzător înclinărilor şi intenţiilor sale tainice. Inspectorul Čadek ştia să descifreze astfel de indicii şi delicvenţii credeau cu groază că le citeşte pînă
în adîncul negru ai sufletului. Aşa şi era, dar prin procedeul de mai sus.
Porni bine dispus la drum spre mama Klouzanda. Poate că Jirka dormea chiar în casa ei… Cînd Čadek se urcă în tramvai, era ora nouă, cînd coborî, trecuse de zece; pe la zece şi jumătate ajunse şi la cîrciumă. Ştia bine că mama Klouzanda dormea încă, după obositoarea veghe de noapte, fiindcă fetele se adunau de-abia spre dimineaţă şi
petrecerea dura pînă în ziuă. Mama Klouzanda depăşea sistematic ora reglementară de închidere, dar rareori era amendată şi numai de formă, pentru că inspectorul Čadek, care supraveghea sectorul cinci, nu voia să piardă
mult mai mult printr-o severitate aproape inutilă.
Lumina proaspătă a dimineţii aurea blînd periferia săracă şi sordidă; pînă şi iarba aceea bolnavă parcă
încerca să împrăştie o mireasmă din peticile ei roşietice şi negricioase ca o eczemă respingătoare; iar grămezile de pămînt, ici-colo învelite de ierburi, se bolteau cu triste jocuri de culori, amintind de ornamentele unor vase vechi de bucătărie.
Cîrciuma „La Klouzanda” arăta în timpul zilei ca o baracă prăpădită, aplecată pe o parte, parcă adormită
aşa.
Dinspre şoseaua spre care ducea drumul prăfos al cîrciumii însingurate, se auzea din cînd în cînd claxonul vreunui automobil; nu departe, păşteau trei capre albe, păzite de nişte copii jigăriţi; iar la marginea drumului, culcat în iarbă, sforăia un bărbat cu şapca trasă pe ochi.
Nimic nu-l deranja, nici zgomotul maşinilor, nici privirea scrutătoare a inspectorului Čadek.
Nu zăreai nici un coş de fabrică, doar în depărtare se profilau cîteva garduri cenuşii. Şi, mai încolo, din şosea, se deschidea priveliştea liniştitoare a cartierului cu grădini şi vilişoare intime. Pe-aici era terenul destinat viitoarelor blocuri, de-a lungul unor străzi largi, moderne.
