Čadek lovi cu pumnul în masă.
— O ţii una şi bună, se posomorî el şi minţi: — Ştii că
azi iar i-a dat tîrcoale lui Chrudimský?
— Cum? Unde? Ce?!
— Nu are importanţă. Pîndeşte desigur momentul prielnic. Începe să-mi fie teamă, Fróny: Imaginează-ţi zece detectivi în flanc, crezi că s-ar putea ca glontele să
se strecoare printre ei, ce zici?
— Ai trimis zece detectivi la Karel?
— Asta-i o hiperbolă poetică. Sînt bucuros că am reuşit să fac rost de un tinerel.
— Unul! suspină Fróny. Şi, pe deasupra, un tinerel!
Se apropie de Čadek.
— Ascultă-mă, îi spuse ea cu înfrigurare, nu trebuie să
i se întîmple nimic rău lui Karel!
— Totul stă în puterea noastră.
— Puterea voastră nu face doi bani! strigă ea furioasă.
Sînteţi nişte neputincioşi! “Numai eu pot să-l dau gata pe Jirka, înţelegi?
— Nu înţeleg.
— Lasă-mă şi ai să vezi!
— Nu merge! zîmbi Čadek clătinînd din cap.
Dar rămase surprins văzînd efectul cuvintelor lui: atîta încordare, furie şi enervare nu-şi închipuise să
dezlănţuie. Sentimentele Frónyei, care fierbea ca un vulcan, i se citeau pe faţă, iar cînd strigă, glasul i se frînse:
— Eu vorbesc limpede! Să mă trăsnească Dumnezeu dacă aş gîndi ce-ţi închipui! Dă-mi drumul! N-o să fug!
Ce nevoie ai de mine aici? Le descurc eu pe toate! De ce nu mă crezi?
În acel moment Čadek era convins că nici nu se mai putea altfel decît aşa cum dorea Fróny, şi simţi un fior rece pe şira spinării. Se încăpăţîna din motive serioase,
ce aveau pentru ea mare însemnătate, desigur. Era în
stare să-şi jertfească şi viaţa pentru a-şi atinge ţelul; iar acum lupta cu forţa publică pe care o reprezenta el, inspectorul de secţie Svatopluk Čadek.
Nu oricui i se întîmplă în viaţă să întîlnească dragostea cu D mare. Fróny o întîlnise. Fróny putea să le arate celorlalte femei că iubirile lor nu sînt decît nişte surogate.
Prinţii din poveşti, visaţi la vîrsta de şaisprezece ani, nu erau pentru Fróny doar chipuri de basm. Fróny îşi găsise în Chrudimský idealul, ştiuse să şi-l creeze astfel, în inima ei. Sentimentul trăit nu cunoştea margini şi fata merita aşadar, să-şi facă o viaţă cu totul nouă.
Dar tîra încă în urma ei umbrele trecutului. Čadek nu se îndoia de intenţiile ei sincere. Şi cine ştie dacă tocmai el, Čadek, nu era acela care o trăgea înapoi, tocmai cînd ea de-abia izbutise să scoată capul din mlaştină.
— Ce-ai face, Fróny, o întrebă el serios, dacă te-aş lăsa să pleci?
— Nu mă întreba! îi răspunse fata cu înflăcărare.
Inspectorul se hotărîse, în fond, să-i dea drumul, dar nu vroia încă s-o recunoască. Era aproape convins că nu va putea face nimic singur. Trebuia s-o lase pe fata asta ciudată să acţioneze singură… Tăcea, şi Fróny îi respectă
tăcerea. Cu instinctul ei de femeie simţise momentul cînd Čadek începuse să cedeze; ştia că o să-i dea drumul pînă
la urmă. Şi nu se înşelase. Inspectorul îi spusese că o să
se mai gîndească şi ei îi sclipiră ochii de nădejde.
— Te întorci în celulă, Fróny, zise Čadek, poate că o să-ţi dau drumul chiar astă seară.
— Bine, răsuflă Fróny şi se îndreptă singură spre uşă.
Čadek o lăsă să plece. Fróny mergea de-a lungul coridoarelor, nesupravegheată. Ştia drumul. Şi încă
foarte bine! Se anunţă la celulă pe tonul cel mai liniştit şi nici nu luă în seamă scrîşnetul lacătului.
Čadek se pregăti de plecare şi ieşi şi el. Pe coridor întîlni un poliţist bine cunoscut care-l opri.
— Dumneata? spuse Čadek absent.
