Eu eram la computerul din sufragerie când am auzit că era pentru mine:
— Da, ăăă… este aici. Pot să întreb cine sună?
M-am răsucit în scaun, ea stătea lângă mine, cu receptorul lipit de piept. Era complet albă la față.
Tremura ca varga.
Șoapta ei a avut o notă funebră, pe care n-o mai auzisem niciodată și care m-a îngrozit:
— Ce ai făcut?
Dacă aș fi știut, i-aș fi spus. În schimb, am întrebat:
— Cine este?
— Los Alamos, laboratorul nuclear.
— O, slavă Cerului!
I-am desprins cu blândețe receptorul dintre degete și am așezat-o pe scaun.
— Alo?
La celălalt capăt al firului se afla un reprezentant prietenos al IT-ului din Los Alamos, care mi s-a adresat permanent cu „domnule Snowden”. Mi-a mulțumit că
raportasem problema și m-a informat că tocmai o rezolvaseră. M-am abținut să întreb de ce durase atâta.
M-am abținut să mă întind spre computer și să verific imediat site-ul.
Mama nu-și desprinsese ochii de la mine. Încerca să
înțeleagă ceva din discuție, dar nu putea auzi decât replicile mele. Am ridicat degetul mare spre ea și apoi, pentru a o calma și mai mult, am folosit un glas mai vârstnic, serios și neconvingător de gros, și i-am explicat rigid reprezentantului IT ceea ce el știa deja: cum găsisem vulnerabilitatea „directory traversal”, cum o raportasem și cum nu primisem niciun răspuns până
acum.
— Vă sunt recunoscător că m-ați anunțat. Sper că n-am cauzat probleme, am încheiat.
— Deloc, a spus reprezentantul IT și apoi m-a întrebat cu ce mă ocupam.
— Nu cu mare lucru, am răspuns.
M-a întrebat dacă eram în căutarea unui job:
— În timpul anului școlar, sunt destul de ocupat, dar am multe vacanțe, iar verile sunt complet liber, am replicat.
În clipa aceea i-a căzut fisa și a înțeles că vorbea cu un adolescent.
— Bine, băiete, mi-a spus, ai numărul meu de telefon.
Sună-mă după ce împlinești optsprezece ani. Acum dă-mi-o pe doamna drăguță cu care am vorbit înainte.
Bănuiesc că era mama ta.
I-am dat telefonul mamei neliniștite, care l-a dus în bucătăria plină de fum. Cina se arsese, dar cred că
reprezentantul IT a înșirat suficiente complimente despre mine, încât orice pedeapsă pe care mi-o imaginasem să dispară ca prin farmec.
6.
Incomplet
Nu-mi amintesc foarte bine anii de liceu, pentru că am petrecut mare parte a lor dormind, compensând nopțile de nesomn petrecute la computer. În Arundel High, majoritatea profesorilor erau indiferenți la moțăielile
mele și mă lăsau în pace atâta timp cât nu sforăiam, deși continuau să existe câțiva, puțini, cruzi și posaci, care considerau că era datoria lor să mă trezească mereu – cu scârțâitul cretei sau cu hârșâitul buretelui – și să mă
prindă în ambuscadă cu o întrebare:
— Și dumneata ce crezi, domnule Snowden?
Îmi ridicam capul de pe pupitru, mă îndreptam în scaun, căscam și – în timp ce colegii de clasă încercau să-și înăbușe râsetele – trebuia să răspund.
Adevărul este că-mi plăceau momentele acelea, care au însemnat cele mai mari provocări oferite de liceu. Îmi plăcea să fiu adus sub lumina reflectoarelor, buimac și amețit, cu treizeci de perechi de ochi și de urechi ațintite asupra mea, așteptându-mi eșecul, în timp ce căutam un indiciu pe tabla pe jumătate ștearsă. Dacă aș fi putut gândi suficient de rapid pentru a găsi un răspuns bun, aș fi intrat în legendă. Dar, chiar dacă eram prea lent, puteam oricând să fac o glumă – niciodată nu-i prea târziu pentru o glumă. În cel mai rău caz, m-aș fi bâlbâit și colegii m-ar fi crezut un prostovan. N-aveau decât s-o creadă. Întotdeauna este bine să-i lăsați pe oameni să
vă subestimeze inteligența și abilitățile. Pentru că, atunci când vă evaluează eronat, ei nu fac decât să-și sublinieze propriile vulnerabilități – breșele mari din judecata lor, care trebuie să rămână deschise, dacă vreți să pătrundeți ulterior acolo pe un armăsar care scuipă
flăcări, îndreptând situația cu sabia justiției.
În adolescență, cred că am fost puțin prea îndrăgostit de ideea că întrebările cele mai importante ale vieții sunt binare, că un singur răspuns este întotdeauna Adevărat și că toate celelalte răspunsuri sunt False. Cred că eram foarte
