de lângă Baltimore pentru a susține ultimul examen pe care aveam să-l susțin vreodată pentru statul Maryland: examenul pentru General Education Development (GED), pe care guvernul american îl recunoaște ca echivalentul standard al unei diplome de liceu.
Îmi aduc aminte că am plecat de la examen simțindu-mă mai ușurat decât oricând, după ce încheiasem cei doi ani de școală pe care încă îi datoram statului printr-
un singur examen de două zile. Părea un hacking, dar a fost mai mult decât atât. A fost respectarea propriei mele promisiuni.
7.
11 septembrie 2001
De la vârsta de șaisprezece ani, am trăit practic pe cont propriu. Mama lucra cu normă întreagă și, înțelegând că în toate scopurile practice funcționam acum ca un adult, apartamentul nostru rămânea în majoritate doar al meu. Îmi stabileam singur programul, îmi găteam singur și îmi spălam singur rufele. Eram responsabil pentru toate, mai puțin pentru plata facturilor.
Aveam o Honda Civic albă, model 1992, cu care goneam prin tot statul, ascultând postul indie alternativ 99,1 WHFS – „Now Hear This” era una dintre expresiile lor favorite pentru că așa făceau toți cei de vârsta mea.
Nu mă prea pricepeam la normalitate, dar mă
străduiam.
Viața mea a devenit un circuit care descria un traseu între casă, colegiu și prieteni, în special un grup nou pe care îl întâlnisem la cursul de japoneză. Nu știu sigur cât a durat să ne dăm seama că deveniserăm o gașcă, dar până în al doilea semestru participam la cursuri nu
numai ca să învățăm limba, ci și pentru a ne vedea unii pe alții. Și, apropo, asta-i metoda cea mai bună de „a părea normal”: înconjoară-te de persoane la fel de ciudate, dacă nu chiar mai ciudate decât tine. Cei mai mulți dintre prietenii mei erau artiști aspiranți și graficieni obsedați de desenele animate japoneze, anime, pe atunci foarte controversate. Pe măsură ce prieteniile noastre au devenit mai strânse, m-am familiarizat cu genurile anime, până când puteam emite rapid opinii relativ informate despre o nouă bibliotecă de experiențe partajate cu titluri ca Grave of the Fireflies, Revolutionary Girl Utena, Neon Genesis Evangelion, Cowboy Bebop, The Vision of Escaflowne, Rurouni Kenshin, Nausicaa of the Valley of the Wind, Trigun, The Slayers și favoritul meu personal, Ghost in the Shell.
Unul dintre acești noi prieteni era o fată – o voi numi Mae – mai mare decât mine, ba chiar mult mai mare, având probabil minimum douăzeci și cinci de ani. Era un idol pentru noi, ceilalți, fiind artistă publicată și cosplayer entuziast. Era partenera mea de conversație în japoneză și, am fost impresionat să aflu, conducea de asemenea o afacere de succes în web-design, pe care o voi numi Squirrelling Industries, după veverițele marsupiale de companie pe care le purta ocazional întrun sac din fetru purpuriu de la Crown Royal.
Așa am devenit liber-profesionist: am început să
lucrez ca web-designer pentru fata întâlnită la curs. Ea, sau afacerea ei, m-a angajat „la negru” pentru salariul pe atunci exorbitant de 30 de dolari pe oră. Șmecheria era pentru câte ore aveam să fiu plătit efectiv în cele din urmă.
Desigur Mae m-ar fi putut plăti cu zâmbete – pentru că eram îndrăgostit până peste cap de ea. Și, deși n-am făcut o treabă extraordinar de bună în a ascunde asta, nu cred că pe ea o deranja, pentru că n-am ratat niciodată vreun termen de predare sau cea mai mică
ocazie de a-i face o favoare. De asemenea, învățam rapid. Într-o companie cu numai doi oameni, trebuie să
poți face de toate. Deși aș fi putut să-mi desfășor colaborarea cu Squirrelling Industries de oriunde – la urma urmei, asta-i ideea muncii online –, Mae prefera să vin la birou, adică la ea acasă, o casă cu etaj pe care o împărțea cu soțul ei, un bărbat îngrijit și inteligent, pe care îl voi numi Norm.
Da, Mae era măritată. Ba chiar mai mult, casa în care locuia cu Norm se afla în baza Fort Meade, la marginea ei sud-vestică, unde Norm lucra ca lingvist al Forțelor Aeriene detașat la NSA. Nu pot spune dacă e legal să
conduci o afacere din propria ta casă, când aceasta este proprietatea statului și se află într-o bază militară, dar, ca adolescent îndrăgostit de o femeie căsătorită, care era și șefa mea, nu aveam de gând să fiu exagerat de
formalist în privința corectitudinii.
Este de neconceput acum, dar pe atunci Fort Meade era aproape complet accesibilă oricui. Nu abunda în stâlpi opritori, baricade și puncte de control înconjurate de sârmă ghimpată. Eu puteam merge prin baza militară care adăpostea cea mai secretoasă agenție de informații din lume în Honda mea ’92, cu geamurile coborâte și cu radioul cântând, fără să fiu nevoit să
opresc la poartă și să prezint o legitimație. Cam la fiecare două weekenduri, un sfert dintre participanții la cursul de japoneză se reuneau în căsuța lui Mae din spatele sediului NSA, pentru a viziona anime-uri și a crea benzi desenate. Așa era pe atunci, în zilele acelea apuse, când fraza „E o țară liberă, nu?” o auzeai în curțile tuturor școlilor și în toate sitcomurile.
În zilele lucrătoare, soseam la Mae dimineața, oprind mașina pe aleea de acces după ce Norm plecase la NSA, și rămâneam toată ziua, până chiar înainte de întoarcerea lui. În ocaziile în care s-a întâmplat ca Norm și cu mine să ne suprapunem în cei aproximativ doi ani cât am lucrat pentru soția lui, el a fost amabil și generos cu mine, având în vedere circumstanțele. La început, am presupus că nu știa că eram îndrăgostit sau că avea o părere atât de proastă despre șansele mele ca seducător, încât nu-i păsa că rămâneam singur cu soția lui. Dar într-o zi, când ni s-a întâmplat să trecem unul
pe lângă altul – el pleca, eu veneam –, a menționat politicos că ținea un pistol pe noptieră.
Squirrelling Industries, care însemna de fapt doar Mae și cu mine, era destul de tipică pentru startup-urile
„de garaj” din perioada bulei dot-com, firme mici, care concurau între ele pentru firimituri, înainte ca totul să
se năruie. Ea funcționa în felul următor: o companie mare – de exemplu, un producător de automobile –
angaja o agenție de publicitate importantă sau o firmă
de PR pentru a-i realiza site-ul și în general pentru a-i spori prezența pe internet. Compania cea mare nu știa nimic despre realizarea de site-uri, iar agenția de publicitate sau firma de PR știau doar cu puțin mai mult
– suficient cât să posteze că aveau un job de web-design pe unul dintre portalurile de joburi pentru liber-profesioniști ce proliferau pe atunci.
Firmele de apartament de tip „soț și soție” – sau, în acest caz, de tip „femeie măritată/bărbat mai tânăr celibatar” – licitau după aceea pentru joburi, iar concurența era atât de intensă, încât prețul devenea ridicol de mic. Adăugați la asta faptul că firma câștigătoare trebuia să plătească un comision portalului de joburi, astfel că banii rămași abia erau suficienți pentru supraviețuirea unui adult, cu atât mai puțin a unei familii. Pe lângă lipsa de recompensă financiară, exista, de asemenea, o lipsă umilitoare de credit: liber-
profesioniștii puteau rareori menționa ce proiecte făcuseră, deoarece agenția de publicitate sau firma de PR pretindeau că ele realizaseră totul pe plan intern.
Cât timp am avut-o șefă pe Mae, am aflat multe despre lume, și în special despre lumea afacerilor. Ea era uimitor de abilă și muncea de două ori mai mult decât omologii ei pentru a avea succes într-un domeniu, pe atunci, destul de macho, în care aproape toți clienții voiau să te tragă pe sfoară și să nu plătească. Această
cultură a exploatării fără obligații i-a stimulat pe liber-profesioniști să găsească modalități de ocolire a sistemului și Mae avea talentul de a-și gestiona relațiile astfel încât să evite portalurile de joburi. Ea încerca să
elimine intermediarii și terții și să se ocupe direct de clienții cei mai mari. Era excepțională în direcția asta, mai ales după ce ajutorul meu pe partea tehnică i-a îngăduit să se concentreze exclusiv pe afaceri și pe artă.
Și-a investit abilitățile de ilustrare în designul de logouri și oferea servicii de branding de bază. Cât despre munca mea, metodele și codarea erau destul de simple ca să le învăț din mers și, deși puteau fi brutal de repetitive, nu mă plângeam. Abordam cu plăcere până și cel mai plictisitor job făcut cu Notepad++. E uimitor ce poți face din dragoste, mai ales când nu-i împărtășită.
Nu pot să nu mă întreb dacă Mae a fost pe deplin conștientă de sentimentele mele pentru ea și pur și
simplu le-a exploatat în propriul avantaj. Însă, dacă am fost o victimă, asta nu m-a deranjat și, în timpul pe care l-am petrecut sub conducerea ei, am învățat multe lucruri utile.
Cam după un an de lucru în Squirrelling Industries, mi-am dat totuși seama că trebuia să evoluez.
Certificările profesionale pentru sectorul IT deveneau greu de ignorat. Majoritatea joburilor și a contractelor pentru muncă avansată începuseră să le impună
