atentatul asupra Pentagonului. Nebunia se revărsa din turnurile de sticlă neagră ale agenției, un puhoi de țipete, telefoane ce sunau și mașini ce ambalau motoarele în parcări și se străduiau să iasă pe stradă. În momentul celui mai grav atac terorist din istoria Americii, personalul NSA – principala agenție de culegere a informațiilor din semnale de comunicații a IC
americane – fugea cu miile de la job, iar eu am fost măturat de talaz.
Directorul NSA, Michael Hayden, a emis ordinul de evacuare chiar înainte ca majoritatea țării să fi știut ce se
întâmpla. Ulterior, NSA și CIA – care și-a evacuat, de asemenea, complet sediul pe 11 Septembrie, cu excepția unei echipe minime – și-au explicat comportamentul, susținând că exista îngrijorarea ca una dintre agenții să
fie ținta probabilă a celui de-al patrulea și ultim avion deturnat, United Airlines Flight 93, mai degrabă decât, să zicem, Casa Albă sau Capitoliul.
În tot cazul, eu nu mă gândeam la ținta cea mai probabilă pe când înaintam ca melcul prin ambuteiaj, toată lumea încercând să-și scoată simultan mașinile din aceeași parcare. Nu mă gândeam la absolut nimic.
Tot ce făceam era să-i urmez ascultător pe ceilalți, în ceea ce-mi amintesc azi ca fiind un moment copleșitor: un vacarm de claxoane (nu mai auzisem niciodată un automobil claxonând într-o bază militară americană) și de radiouri defazate care zbierau vestea prăbușirii Turnului de Sud, în timp ce șoferii țineau volanele cu genunchii și apăsau febril „reapelare” pe telefoanele lor.
Încă pot simți vidul ce mă înspăimânta de fiecare dată
când apelul meu telefonic era abandonat de rețeaua celulară supraîncărcată și înțelegerea treptată a faptului că, izolat de lume și înghesuit bară la bară, deși mă
aflam la volan, nu eram decât un pasager.
Semafoarele de pe Canine Road au fost înlocuite de oameni, când poliția specială NSA a trecut la direcționarea traficului. În orele, zilele și săptămânile
următoare, lor aveau să li se alăture convoaie de Humvee dotate cu mitraliere, care păzeau noi blocaje rutiere și puncte de control. Multe dintre măsurile acelea de securitate au devenit permanente, completate cu rânduri nesfârșite de sârmă electrificată și instalări masive de videocamere de supraveghere. Din cauza acelei securități, mi-a fost greu să mai revin în bază și să
trec pe lângă NSA… până în ziua când am fost angajat acolo.
Aceste însemne ale războiului împotriva terorii, așa cum avea să fie numit ulterior, n-au fost singurul motiv pentru care am renunțat la Mae după 11 Septembrie, dar au jucat cu siguranță un rol. Evenimentele din ziua aceea o zguduiseră. Treptat am încetat să lucrăm împreună și ne-am îndepărtat. Mai vorbeam cu ea ocazional, doar pentru a descoperi că sentimentele mele se schimbaseră și că mă schimbasem și eu. Când l-a părăsit pe Norm și s-a mutat în California, Mae devenise o străină pentru mine. De asemenea, se opunea războiului.
8.
12 septembrie 2001
Încercați să vă amintiri cel mai mare eveniment de familie la care ați participat vreodată – să zicem o
reuniune generală. Câți oameni au fost? Treizeci, poate cincizeci? Deși toți făceau parte din familia voastră, este posibil să nu fi avut cu adevărat șansa de a-l cunoaște pe fiecare dintre ei în parte. Numărul lui Dunbar, faimoasa estimare a numărului de relații solide pe care le putem menține de-a lungul vieții, este de numai 150.
Reamintiți-vă acum de școală. Câți colegi de clasă ați avut în gimnaziu și în liceu? Câți dintre ei v-au fost prieteni, câți v-au fost simple cunoștințe și câți erau cei pe care-i știați doar din vedere? Dacă ați urmat școala în Statele Unite, să zicem că ar fi vorba de o mie. Cu siguranță, ar fi exagerat să spunem că toți vă erau
„apropiați”, totuși este posibil să simțiți încă o legătură
cu ei.
Pe 11 Septembrie au murit aproape 3000 de oameni.
Imaginați-vi-i pe toți cei pe care-i iubiți, pe toți cei pe care-i știți, chiar și pe cei al căror nume sau chip vă sunt familiare… și imaginați-vă că ei au dispărut. Imaginați-vă casele goale. Imaginați-vă școala goală, clasele goale.
Toți oamenii aceia, printre care ați trăit și care au format laolaltă țesătura zilelor voastre, pur și simplu nu mai există. 11 Septembrie a lăsat goluri. Goluri în familii, goluri în comunități. Goluri în pământ.
Iar acum gândiți-vă la următoarea informație: Peste un milion de oameni au fost uciși în cursul răspunsului Statelor Unite.
Cele aproape două decenii ce s-au scurs de la acel 11
Septembrie au însemnat o lungă listă de distrugeri americane comise prin autodistrugere americană, cu promulgarea de politici secrete, legi secrete, tribunale secrete și războaie secrete, al căror impact traumatizant
– a cărui existență în sine – Guvernul SUA l-a secretizat, l-a negat, l-a respins și l-a denaturat în mod repetat.
După ce am petrecut aproximativ jumătate din perioada aceasta ca angajat al IC și aproximativ cealaltă jumătate în exil, știu mai bine decât majoritatea cât de frecvent greșesc agențiile. Știu, de asemenea, cum colectarea și analizarea informațiilor pot alimenta producerea de dezinformări și propagandă, care să fie utilizate împotriva aliaților Americii la fel de des ca împotriva inamicilor ei și, uneori, împotriva propriilor cetățeni. Și totuși, cunoscând toate astea, continuă să-mi fie greu să
accept magnitudinea și viteza schimbării, de la o țară ce căutase să se definească prin respectul calculat și declarat pentru disidență, la un stat de securitate a cărui poliție militarizată solicită supunere totală, scoțând armele și emițând ordinul pentru obediență ce se aude acum în toate orașele: „Încetați rezistența!”
În consecință, de fiecare dată când încerc să înțeleg cum au decurs lucrurile în ultimele două decenii, insist să revin la acea lună septembrie, la acea zi de unde a pornit totul și la urmările ei imediate. Întoarcerea la
toamna aceea înseamnă confruntarea cu un adevăr mai sumbru decât minciunile care i-au asociat pe talibani cu al-Qaida și au născocit arsenalul iluzoriu de arme de distrugere în masă al lui Saddam Hussein. Înseamnă, în cele din urmă, confruntarea cu faptul că abuzurile și carnajul ce mi-au marcat începutul vieții de adult s-au născut nu numai în sfera executivă și în agențiile de informații, ci și în inimile și în mințile tuturor americanilor, inclusiv ale mele.
Îmi amintesc că am scăpat de învălmășeala panicată a spionilor ce fugeau din Fort Meade exact când s-a prăbușit Turnul de Nord. După ce am ajuns pe autostradă, am încercat să șofez cu o mână în timp ce butonam cu cealaltă, sunându-mi întruna familia și nereușind să stabilesc legătura cu nimeni. În cele din urmă, am izbutit să vorbesc cu mama, care în momentul acela al carierei ei părăsise NSA și lucra ca grefier pentru tribunalele federale din Baltimore. Ei, cel puțin, nu fuseseră deocamdată evacuați.
Vocea mamei m-a speriat și, dintr-odată, singurul lucru din lume care a contat pentru mine a fost s-o liniștesc.
— E-n regulă. Am ieșit din bază, i-am spus. Nimeni nu-i în New York, nu-i așa?
— Nu… nu știu. Nu pot lua legătura cu bunica.
— Pop e la Washington?
— Din câte știu eu, ar putea fi și în Pentagon.
Mi s-a tăiat respirația. Până în 2001, Pop se retrăsese din Paza de Coastă și acum ocupa o poziție importantă
în FBI, fiind unul dintre șefii secției de aviație. Asta însemna că petrecea mult timp în clădiri federale din Washington și din împrejurimi.
