solicitanților să fie acreditați oficial de companii majore de tehnologie ca IBM și Cisco pentru utilizarea și service-ul produselor lor. Cel puțin, asta era esența unei reclame radio pe care o auzeam în mod repetat. Într-o zi, revenind acasă de la Mae, după ce auzisem reclama probabil pentru a suta oară, m-am trezit că formez numărul care începea cu 1–800 și că mă înscriu la cursul de certificare Microsoft oferit de Computer Career Institute din Johns Hopkins University. Toată
operațiunea, de la costul jenant de mare până la adresa unui „campus-satelit”, nu a universității principale, avea izul unei escrocherii, dar nu mi-a păsat. Era o afacere fățiș tranzacțională – care le permitea celor de la Microsoft să aplice o taxă pe cererea masivă de personal IT, managerilor de resurse umane să pretindă că o diplomă scumpă îi putea deosebi pe profesioniștii de bună credință de șarlatanii josnici și unor neica-nimeni
ca mine să-și treacă în CV cuvintele magice „Johns Hopkins” și să se bage în față la coada de angajare.
Acreditările de certificare au fost adoptate ca standard al domeniului aproape pe cât de repede le putea inventa industria. „Certificarea A+” însemna că
puteai repara și asigura service-ul computerelor.
„Certificarea Net+” însemna că erai capabil să te ocupi de rețelistică de bază. Însă toate astea nu erau decât modalități de a deveni operator la Help Desk. Cele mai bune diplome erau grupate în seria Microsoft Certified Professional. Exista nivelul începător MEP, Microsoft Certified Professional, nivelul mai performant MESA, Microsoft Certified Systems Administrator, și nivelul de vârf al credibilității tehnice tipărite pe o diplomă, MESE, Microsoft Certified Systems Engineer. Acesta era trofeul cel mare, sursa de venit regulat garantat. La nivelul cel mai mic, salariul inițial al unui MESE era de 40.000 de dolari pe an, sumă care – la sfârșitul mileniului și la vârsta mea de 17 ani – mi se părea uluitoare. Dar de ce nu? Acțiunile Microsoft se tranzacționau la peste 100 de dolari bucata și Bill Gates tocmai fusese desemnat cel mai bogat om din lume.
În privința cunoștințelor tehnice, diploma MESE nu era cel mai ușor de obținut, dar nici nu necesita ceea ce majoritatea hackerilor care se respectă ar considera geniul unicornului. Ca timp și ca bani, implicarea a fost
însă considerabilă. A trebuit să susțin șapte examene distincte, care costau câte 150 de dolari fiecare, și să
plătesc în jur de 18.000 de dolari la Hopkins pentru setul complet
de cursuri pregătitoare, pe care
–
comportându-mă așa cum era de așteptat – nu le-am terminat, optând să merg direct la examene după ce am constatat că mă săturasem. Din păcate, Hopkins nu acorda rambursări.
Întrucât deasupra capului meu atârnau ratele împrumutului făcut pentru plata școlarizării, aveam acum un motiv mai practic de a petrece timp cu Mae: banii. Am rugat-o să-mi dea mai multe ore de lucru. A fost de acord și mi-a cerut să vin de la 9:00. Era o oră
șocant de matinală, mai ales pentru un liber-profesionist, motiv pentru care eram în întârziere într-o dimineață de marți.
Goneam pe Route 32 sub cerul blând și frumos, albastru ca Microsoft, încercând să nu fiu prins de vreun radar. Cu puțin noroc, aveam să ajung la Mae înainte de ora 9:30 și – cu geamul coborât și cu brațul scos în curentul de aer – simțeam că va fi o zi norocoasă. Am deschis radioul și am așteptat ca buletinul de știri să
comute pe informațiile despre trafic.
Tocmai când mă pregăteam să o iau pe scurtătura Canine Road ca să intru în Fort Meade, a fost difuzată o actualizare despre prăbușirea unui avion în New York.
Mae mi-a deschis ușa și am urmat-o sus, pe scară, din holul mic și slab iluminat de la intrare, în biroul strâmt și înghesuit de lângă dormitorul ei. Înăuntru nu exista mare lucru: doar cele două birouri ale noastre, alăturate, o planșetă de desen pentru lucrările ei artistice și o cușcă
pentru veverițe. Deși eram ușor distras de știre, aveam de lucru. M-am silit să mă concentrez asupra proiectului curent. Tocmai deschideam fișierele într-un editor de text simplu – noi scriam manual codul pentru site-uri când a sunat telefonul.
Mae a răspuns:
— Poftim?! Vorbești serios?
Pentru că stăteam atât de aproape unul de celălalt, am putut auzi vocea soțului ei. El părea să strige.
Expresia lui Mae a devenit alarmată și a accesat un site de știri pe computerul ei. Singurul televizor era la parter. Citeam pe site despre un avion care lovise unul dintre Turnurile Gemene World Trade Center, când Mae a spus:
— OK! Uau! OK!
Apoi a închis.
S-a răsucit spre mine.
— Un al doilea avion tocmai a lovit celălalt turn.
Până în clipa aceea crezusem că fusese un accident.
Mae a adăugat:
— Norm crede că vor închide baza.
— Adică… porțile? am întrebat. Serios?
Încă nu înțelesesem amploarea celor întâmplate. Mă
gândeam că trebuia să fac naveta înapoi spre casă.
— Norm a spus că ar trebui să pleci acasă. Nu vrea să
rămâi blocat aici.
Am oftat și am salvat munca pe care abia o începusem. Tocmai când m-am ridicat, telefonul a sunat din nou, de data asta conversația a fost și mai scurtă.
Mae a pălit.
— N-o să-ți vină să crezi.
Pandemoniu, haos: formele noastre cele mai vechi de teroare. Ambele se referă la colapsul ordinii și la spaima care se năpustește să umple vidul. Atâta timp cât voi trăi, voi ține minte cum m-am întors pe Canine Road –
drumul care trecea pe lângă sediul NSA – după
