În 2013, la 29 de ani, Edward Snowden a șocat lumea întreagă când a rupt legătura cu sistemul american de informații și a dezvăluit că Guvernul SUA încerca, în secret, să colecteze datele din orice apel telefonic, mesaj sau e-mail.
Miza era un sistem de supraveghere în masă fără
precedent, care să poată accesa viața privată a oricărui om de pe planetă.
Șase ani mai târziu, Snowden își spune povestea pentru prima dată și scrie despre cum a contribuit la construirea acelui sistem și ce l-a motivat să dezvăluie totul.
De la copilăria idilică și până la misiunile clandestine pentru CIA sau NSA, este extraordinara poveste a unui tânăr care a crescut odată cu mediul online, a devenit spion, apoi whistleblower și, în final, a ajuns conștiința internetului.
Scrisă cu inteligență, grație, pasiune și candoare, cartea este o mărturie esențială despre destinul democrației în epoca digitală.
Edward Snowden s-a născut în Elizabeth City, Carolina de Nord, și a crescut în Fort Meade, Maryland.
Instruit ca inginer de sisteme, a fost ofițer în cadrul Agenției Centrale de Informații (CIA) și a lucrat pentru Agenția Națională de Securitate (NSA) din Statele
Unite. A primit numeroase recompense pentru munca depusă în folosul public, printre care: Right Livelihood Award, German Whistleblower Prize, Ridenhour Prize for Truth-Telling și Medalia Carl von Ossietzky de la Liga Internațională pentru Drepturile Omului. În prezent este președintele comitetului director al Press Foundation.
Edward Snowden
Dosar permanent
Pentru L.
Prefață
Mă numesc Edward Joseph Snowden. Cândva am lucrat pentru guvern, dar acum lucrez pentru public.
Mi-au trebuit aproape trei decenii pentru a înțelege că
între cele două noțiuni există o deosebire, iar când am înțeles-o, mi-a adus necazuri la locul de muncă. De aceea acum îmi petrec timpul încercând să protejez publicul de persoana care am fost: un spion pentru Agenția Centrală de Informații (CIA) și Agenția Națională de Securitate (NSA), un alt tânăr tehnolog ce pornise să clădească o lume despre care era convins că
va fi mai bună.
Cariera mea în Comunitatea Americană de Informații (IC) a durat doar șapte ani, ceea ce, constat cu surprindere, înseamnă cu numai un an mai mult decât timpul petrecut în exil într-o țară care n-a fost alegerea mea. În perioada aceea de șapte ani, am reușit totuși să
particip la cea mai importantă schimbare din istoria spionajului american – trecerea de la supravegherea unor indivizi vizați explicit, la supravegherea în masă a unor populații întregi. Am ajutat la dezvoltarea fezabilității tehnologice necesare pentru ca un singur guvern să poată colecta toate mesajele digitale din lume, să le stocheze pe termen nelimitat și să caute prin ele după pofta inimii.
După 11 Septembrie 2001, IC a fost sfâșiată de vinovăția incapacității de a proteja Statele Unite, pentru că îngăduise comiterea celui mai devastator și mai distructiv atac asupra țării de după Pearl Harbour. De aceea, conducătorii ei au căutat să realizeze un sistem care să împiedice să mai fie luați prin surprindere. La baza lui urma să fie tehnologia, adică ceva aproape necunoscut de armata de absolvenți de științe politice și de maeștri ai managementului afacerilor. Ușile celor mai secretoase agenții de informații au fost deschise larg pentru tineri tehnologi ca mine. Și astfel, generația geek a moștenit pământul.
Dacă pe atunci mă pricepeam la ceva, atunci mă
pricepeam la computere, așa că am urcat rapid treptele ierarhiei. La 22 de ani am primit de la NSA cea dintâi autorizație de securitate Strict Secret, pentru o poziție aflată pe treapta cea mai de jos a organigramei. După
niciun an, lucram la CIA ca inginer de sisteme la nivel înalt și aveam acces extins la unele dintre cele mai importante rețele de pe planetă. Singurul meu șef era un tip mai vârstnic, care își petrecea turele citind romane de Robert Ludlum și de Tom Clancy.
În strădania lor de a angaja indivizi cu abilități tehnice și tehnologice, agențiile de informații își încălcau propriile reguli. În mod normal, ele n-ar fi angajat niciodată persoane care să nu aibă minimum o diplomă
de licență sau, ulterior, minimum o diplomă de studii postliceale, însă eu nu aveam nici una, nici alta. În mod normal, n-ar fi trebuit să fiu lăsat nici măcar să intru în clădire.
Între 2007 și 2009, am fost detașat la Ambasada SUA din Geneva, fiind unul dintre rarii tehnologi cu acoperire diplomatică, unde am fost însărcinat cu aducerea CIA în lumea viitorului prin actualizarea stațiilor sale din Europa, digitalizând și automatizând rețeaua cu care statul american spiona. Generația mea nu s-a ocupat doar de restructurarea activității serviciilor de informații; noi am modificat complet definiția informațiilor. Pentru noi nu era vorba despre
întâlniri clandestine sau despre cutii poștale oarbe, ci despre date.
La 26 de ani am fost angajat nominal la Dell, însă
lucram de fapt pentru NSA. Contractele de colaborare deveniseră acoperirea mea, așa cum se întâmpla cu aproape toți spionii care aveau înclinații tehnologice ca mine. Am fost trimis în Japonia, unde am ajutat la conceperea copiei de rezervă globale a Agenției: o rețea secretă uriașă, care garanta că datele nu vor fi pierdute niciodată, chiar dacă sediul NSA ar fi fost transformat în cenușă în urma unei explozii nucleare. La vremea respectivă, nu mi-am dat seama că proiectarea unui sistem care să țină evidența permanentă a vieții tuturor oamenilor era o greșeală tragică.
Am revenit în Statele Unite la 28 de ani și am căpătat o promovare de-a dreptul spectaculoasă, în echipa de agenți tehnici de legătură, care intermedia relația dintre Dell și CIA. Sarcina mea era să particip la ședințe cu șefii diviziilor tehnice CIA, pentru a concepe soluții la orice probleme și-ar fi putut ei imagina și pentru a-i convinge să le adopte. Echipa mea a ajutat CIA să construiască un nou tip de arhitectură de stocare – un cloud, prima tehnologie care permitea tuturor agenților, indiferent de locul unde se aflau fizic, să acceseze și să caute orice date de care aveau nevoie, de la absolut orice distantă.
Pe scurt, de la un job de management și conectare a
fluxului de informații, am trecut la un job de concepere a unor moduri de stocare permanentă a datelor, care a fost urmat la rândul său de un job de asigurare a disponibilității universale și a funcționalității de căutare prin date. Proiectele respective s-au definit pentru mine în Hawaii, unde m-am mutat pentru un nou contract cu NSA, la vârsta de 29 de ani. Până atunci, lucrasem potrivit doctrinei „necesității de a cunoaște”, nefiind în stare să înțeleg scopul cumulativ din spatele sarcinilor mele specializate, compartimentate. Abia în Hawaii, am ajuns într-un final într-o poziție din care să văd cum se potrivesc laolaltă toate acțiunile mele, angrenându-se reciproc precum roțile dințate ale unei mașini uriașe pentru a forma un sistem de supraveghere în masă, global.
Adânc sub pământ, într-un tunel de sub o plantație de ananași – o fostă fabrică subterană de avioane din epoca Pearl Harbor –, stăteam în fața unui terminal de la care practic aveam acces nelimitat la comunicațiile aproape tuturor bărbaților, femeilor și copiilor de pe planetă care au format vreodată un număr de telefon sau care au atins un computer. Printre oamenii aceia se numărau aproximativ 320 de milioane de compatrioți americani, care erau urmăriți în desfășurarea obișnuită a vieții lor cotidiene, ceea ce încălca grosolan nu numai Constituția Statelor Unite, ci și valorile de bază ale oricărei societăți
libere.
Motivul pentru care citiți această carte este că am făcut ceva periculos pentru o persoană aflată în poziția mea: am decis să spun adevărul. Am strâns documente IC interne care dovedeau încălcarea legilor de către guvernul american și le-am transmis jurnaliștilor, care le-au verificat și le-au publicat, scandalizând întreaga lume.
Cartea de față relatează cum am ajuns la decizia respectivă, care au fost principiile morale și etice de la baza ei și cum au apărut ele – ceea ce înseamnă că
relatează, de asemenea, viața mea.
Ce înseamnă o viață? Mai mult decât ce spunem, ba chiar mai mult decât ce facem. O viață înseamnă și lucrurile pe care le iubim și în care credem. Eu unul iubesc și cred cel mai mult în conexiuni, în conexiunile dintre oameni și în tehnologiile prin care se realizează
ele. Tehnologiile acestea includ cărțile, bineînțeles, dar, pentru generația mea, conexiunea a însemnat în mare măsură internetul.
