Datele pur și simplu nu există. Când eram copil,
„experiența de neuitat” încă nu devenise o descriere tehnologică literal amenințătoare, ci era o rețetă, pasional-metaforică, a importanței: primele mele cuvinte, primii pași, primul dinte scos, prima călătorie cu bicicleta.
Generația mea a fost ultima din istoria americană, și poate chiar din istoria mondială, pentru care este valabil acest adevăr – ultima generație nedigitalizată, a cărei copilărie nu este în cloud, ci prinsă mai ales în formate analoge, ca jurnale scrise de mână, fotografii polaroid și casete VHS, artefacte tangibile și imperfecte care se degradează odată cu anii și pot fi iremediabil pierdute.
Temele pentru școală se scriau pe hârtie, utilizând creioane și radiere, nu pe tablete conectate în rețea care îmi înregistrează fiecare apăsare. Salturile mele de creștere n-au fost urmărite de tehnologiile smart-home, ci crestate cu un cuțit pe tocul ușii casei în care locuiam.
Noi locuiam într-o casă veche și frumoasă din cărămidă roșie, cu un petic de peluză umbrit de corni și presărat vara cu flori albe de magnolii, ce serveau ca adăposturi pentru soldățeii din plastic cu care obișnuiam să mă târăsc de colo până colo. Casa avea o
structură atipică: intrarea principală era la etaj, unde ajungeai suind o scară masivă din cărămidă. Etajul acela era spațiul principal de locuit, cu bucătăria, sufrageria și dormitoarele.
Deasupra nivelului principal se afla o mansardă
prăfuită, plină cu pânze de păianjen și cu aspect amenințător, utilizată pentru depozitare, bântuită de ceea ce mama îmi jurase că erau veverițe, dar despre care tata insista că erau vârcolaci care vor înghiți orice copil suficient de nesăbuit pentru a se aventura acolo.
Casa era prevăzută și cu un subsol mai mult sau mai puțin finisat, o raritate în Carolina de Nord, mai ales atât de aproape de coastă. Subsolurile tind să se inunde și, cu siguranță, al nostru era veșnic umed, în ciuda funcționării constante a dezumidificatorului și a pompei.
După ce ai mei s-au mutat acolo, au extins partea din spate a etajului, pe care au împărțit-o într-o spălătorie, o baie, dormitorul meu și o cămăruță în care să te refugiezi, dotată cu televizor și cu canapea. Din dormitorul meu vedeam în cămăruță prin fereastra din peretele care inițial fusese exterior. Fereastra aceea, care cândva dădea afară, acum dădea spre interior.
Aproape în toți anii pe care i-am petrecut în casa din Elizabeth City, dormitorul acela a fost al meu, ca și fereastra lui. Deși fereastra avea perdea, nu oferea
multă intimitate, ba chiar deloc. Din câte îmi amintesc, activitatea mea preferată era să îndepărtez puțin perdeaua și să trag cu ochiul în cămăruță.
Se poate spune că, de când mă știu, activitatea mea preferată a fost spionarea.
Am spionat-o pe Jessica, sora mea mai mare, căreia i se permitea să se culce mai târziu decât mine și să
vizioneze desenele animate pentru care eram încă prea micuț. Am spionat-o pe mama, Wendy, care stătea pe canapea și împăturea rufele în timp ce urmărea știrile serii. Însă cel pe care l-am spionat cel mai mult a fost tata, Lon – sau, cum i se spunea în stilul sudic, Lonnie –
, care stăpânea cămăruța în orele nopții.
Tata lucra în Paza de Coastă, deși pe atunci habar n-aveam ce însemna asta. Știam că uneori purta o uniformă, dar alteori, nu. Pleca devreme de acasă și se întorcea târziu, adesea cu gadgeturi noi – un calculator științific Texas Instruments TI-30, un cronometru Casio pe șnur de purtat la gât, un difuzor dintr-un sistem stereo – dintre care pe unele mi le arăta, iar pe altele le ascundea. Vă puteți imagina care mă interesau mai mult.
Gadgetul care m-a interesat cel mai mult a sosit într-o noapte, imediat după ora de culcare. Eram pe punctul să ațipesc, când am auzit pașii tatei care se apropiau pe hol. M-am ridicat în capul oaselor în pat, am tras un colț
al perdelei și am privit. Tata avea o cutie misterioasă, cam cât una pentru pantofi, din care a scos un obiect bej ce semăna cu un bolțar, din care șerpuiau cabluri lungi și negre ca tentaculele unor monștri ai adâncurilor dintr-un coșmar de-al meu.
Lucrând încet și metodic – pe de o parte, fiindcă acela era modul lui disciplinat, ingineresc, în care făcea totul, și pe de altă parte fiindcă încerca să nu producă zgomot
–, tata a descâlcit cablurile și a întins unul peste carpeta lățoasă, din cutie până la televizor. Apoi a conectat celălalt cablu la o priză din spatele canapelei.
Ecranul televizorului s-a luminat brusc și, odată cu el, s-a luminat și fata tatei. În mod obișnuit, tata își petrecea serile pe canapea, bând cutii de Sun Drop și privind la televizor bărbați ce alergau în jurul unui teren, dar acum era altceva. Nu mi-a trebuit decât o clipă ca să
ajung la cea mai uimitoare înțelegere din toată viața mea de până atunci, e adevărat, scurtă: Tata controla ceea ce se vedea la televizor.
Vedeam un Commodore 64, unul dintre primele computere personale de pe piață.
Desigur, habar n-aveam ce era un computer, ca să nu mai spun că nu știam dacă tata lucra cu el sau se juca.
Deși zâmbea și părea să se distreze, el se concentra la ceea ce se derula pe ecran cu aceeași intensitate cu care se concentra asupra oricărei probleme mecanice din
casă. Am știut un singur lucru: indiferent ce făcea el acolo, voiam să fac și eu.
După aceea, de câte ori tata intra în cămăruță pentru a deschide cărămida bej, mă ridicam în pat, trăgeam perdeaua și-i spionam aventurile. Într-o noapte, ecranul a arătat o bilă care cădea și o bară în partea de jos a ecranului; tata trebuia să deplaseze bara pe orizontală
ca să lovească bila, s-o facă să ricoșeze în sus și să spargă
un perete din cărămizi multicolore ( Arkanoid). În altă
noapte, a stat în fața unui ecran din cărămizi multicolore de forme diferite; cărămizile cădeau întruna și, în timp ce cădeau, el le mișca și le rotea pentru a forma rânduri perfecte, care dispăreau imediat după
aceea ( Tetris). Am fost însă cu adevărat derutat de acțiunile tatei – dacă se recrea sau erau parte din jobul lui –, în seara când, trăgând cu ochiul pe fereastră, l-am văzut zburând.
Tata – care mă încântase întotdeauna, arătându-mi elicopterele reale de la baza aeriană a Pazei de Coastă
când zburau pe lângă casă – își pilota propriul elicopter chiar aici, chiar în fața mea, în cămăruța noastră. El a decolat de pe o bază mică, ce avea până și un steag american micuț, fluturând pe cerul negru al nopții, plin de stele strălucitoare, dar s-a prăbușit imediat pe sol. A scos un strigăt slab, care l-a acoperit pe al meu, însă
tocmai când crezusem că distracția se terminase, a
revenit în baza mică, cu steagul minuscul, și a decolat din nou.
Jocul se numea Choplifter!, iar semnul de exclamare nu era doar o parte din numele său, ci și din experiența jocului în sine. Choplifter! era surescitant. Am privit de nenumărate ori misiunile ce decolau din cămăruța noastră și zburau peste un deșert neted, luminat de razele lunii, trăgând în avioane și tancuri inamice, care răspundeau la rândul lor focului său. Elicopterul continua să aterizeze și să decoleze, deoarece tata încerca să salveze o mulțime de oameni pâlpâitori și să-i transporte în siguranță. Acela a fost cel mai vechi sentiment al meu despre tata: el era un erou.
Exclamația de încântare ce a răsunat dinspre canapea când elicopterul minuscul a aterizat pentru prima dată
intact, cu un transport complet de oameni miniaturali, a fost puțin prea sonoră. Tata a întors brusc capul spre fereastră pentru a verifica dacă mă deranjase și mi-a zărit ochii.
Am sărit în pat, am tras pătura peste mine și am rămas perfect nemișcat, în timp ce pașii grei ai tatei se apropiau de camera mea.
