Trei dintre nepoții lui John au servit în Armata Continentală în timpul Războiului American de Independență. Deoarece quakerii sunt pacifiști, ei au fost blamați de comunitate pentru că deciseseră să se
alăture luptei pentru independență, însă conștiința le ceruse să-și reconsidere pacifismul. William Snowden, strămoșul meu direct dinspre tată a avut rangul de căpitan, a fost luat prizonier de britanici în bătălia de la Fort Washington din New York și a murit într-una dintre celebrele închisori Sugar House din Manhattan.
(Legenda spune că britanicii și-au ucis prizonierii de război, forțându-i să mănânce păsat în care presăraseră
sticlă pisată.) Soția lui, Elizabeth Moor pe numele de fată, a fost un consilier apreciat al generalului Washington și mama altui John Snowden – politician, istoric și editor de ziar din Pennsylvania ai cărui urmași s-au împrăștiat spre sud și s-au stabilit pe proprietăți din Maryland deținute de alți Snowden.
Comitatul Anne Arundel cuprinde aproape toate cele 800 de hectare de pădure pe care regele Charles al II-lea le-a acordat familiei lui Richard Snowden în 1686.
Printre companiile pe care Snowdenii le-au înființat aici s-au numărat Patuxent Iron Works, una dintre cele mai importante forje americane coloniale și producătoare majoră de ghiulele și gloanțe, și Snowden Plantation, o fermă de lapte și produse lactate, condusă de nepoții lui Richard Snowden. După ce au luptat pe eroica Linie Maryland a Armatei Continentale, aceștia s-au întors pe plantație
și,
aplicând
pe
deplin
principiile
independenței, au abolit sclavia practicată de familia
lor, eliberându-i pe cei 200 de sclavi africani cu aproape un secol înainte de Războiul Civil.
Astăzi fostele domenii Snowden sunt divizate de Snowden River Parkway, o zonă comercială animată, cu patru benzi de șosea, presărată în principal cu lanțuri de restaurante de calitate și dealeri auto. În apropiere, Route 32/autostrada Patuxent duce direct la Fort George G. Meade, a doua bază militară ca mărime din țară și sediul NSA. Fort Meade este construit, de fapt, pe un teren care le-a aparținut cândva rudelor mele Snowden și care fie a fost cumpărat de la ele (potrivit unei relatări), fie le-a fost luat prin expropriere (potrivit altora) de Guvernul SUA.
La vremea respectivă, nu știam nimic din istoria aceasta: părinții mei glumeau că statul Maryland schimba numele de pe indicatoare de fiecare dată când se muta cineva nou. Pe ei îi amuza, dar mie mi se părea cu adevărat înfricoșător. Comitatul Anne Arundel se află la 400 de kilometri de Elizabeth City pe autostrada interstatală 1–95, totuși părea o altă planetă. Noi schimbaserăm malurile împădurite ale râului cu trotuarele din beton și o școală în care aș fi fost popular și aș fi avut succes la învățătură cu una în care eram permanent ironizat pentru ochelari, lipsa de talente sportive și, mai ales, pentru accentul meu – tărăgănarea sudică pronunțată care i-a determinat pe noii mei colegi
de clasă să mă numească „retardat”
Eram atât de sensibil în privința accentului, încât am încetat să rostesc vreun cuvânt în clasă și am început să
exersez singur acasă, până am reușit să vorbesc
„normal” – sau, cel puțin, până nu i-am mai spus locului umilinței mele „ora de ienglieză” și nici că mi-am tăiat
„deștul” într-o hârtie. În tot acel timp în care mi-a fost teamă să mă exprim liber, notele mi s-au prăbușit și unii profesori au decis să-mi testeze IQ-ul ca mod de a descoperi ceea ce credeau că putea fi o dizabilitate.
După ce s-a anunțat punctajul obținut, nu țin minte să fi primit scuze, ci doar o mulțime de „teme pentru îmbogățire” suplimentare. Aceiași profesori care se îndoiseră de capacitatea mea de a învăța începeau acum să fie nemulțumiți de noul meu obicei de a vorbi deschis.
Noua mea casă se afla pe centură [Beltway], care definește în mod tradițional Interstate 495, autostrada interstatală care încercuiește Washingtonul, dar care, în prezent, descrie raza vastă și în permanentă extindere a suburbiilor capitalei națiunii și se întinde la nord spre Baltimore, statul Maryland, iar în sud, spre Quantico, statul Virginia. Aproape invariabil, locuitorii acestor suburbii lucrează fie pentru guvernul american, fie pentru una dintre companiile ce fac afaceri cu el. Pe scurt, nu există alt motiv ca să locuiești acolo.
Noi stăteam în Crofton, Maryland, la jumătatea distanței dintre Annapolis și Washington, la periferia vestică a comitatului Anne Arundel, unde toate dezvoltările rezidențiale sunt în stilul ieftin-federal, placate la exterior cu PVC, și au nume bizare și anacronice, de felul Crofton Towne, Crofton Mews, The Preserve, The Ridings. Crofton în sine este o comunitate construită în jurul curbelor lui Crofton Country Club.
(Faptul că un club rural se află în centru spune totul.) Văzută pe o hartă, seamănă perfect cu un creier omenesc, cu străzi ce se încolăcesc, se împletesc și se pliază una în jurul celeilalte, precum circumvoluțiunile din cortexul cerebral. Strada noastră se numea Knights Bridge Turn și era o buclă largă și leneșă de locuințe cu etajul retras, alei de acces spațioase și garaje pentru două mașini. Noi locuiam la șapte case de un capăt al buclei și tot la șapte case de celălalt capăt, adică exact la mijloc. Pentru a mă familiariza cu noile împrejurimi, părinții m-au introdus într-o rețea de distribuire a presei. Aveam o bicicletă Huffy cu zece viteze și livram The Capital, un ziar venerabil publicat în Annapolis, a cărui distribuție zilnică devenea neplăcut de haotică, mai ales iarna, îndeosebi între Crofton Parkway și Route 450, care, când trecea pe lângă cartierul nostru, avea alt nume: Defense Highway.
Pentru părinții mei a însemnat o perioadă incitantă.
Crofton reprezenta un pas înainte pentru ei, atât din punct de vedere economic, cât și social. Străzile erau mărginite de copaci și cu infracționalitate foarte redusă, iar populația multiculturală, multirasială și multilingvă, care reflecta diversitatea corpului diplomatic și a comunității de informații din Beltway, era înstărită și bine educată. Curtea noastră din spate era practic un teren de golf, după care urmau terenuri de tenis, iar dincolo de ele exista o piscină de dimensiuni olimpice.
Crofton era ideal și pentru navetiști. Tatei îi trebuiau numai 40 de minute ca să ajungă la noul lui post de maistru militar principal în Divizia de Inginerie Aeronautică din baza Pazei de Coastă, care se afla pe atunci la Buzzards Point, în sudul Washingtonului, învecinată cu Fort Lesley J. Menair. Iar mama avea nevoie de doar 20 de minute pentru a ajunge la noul ei job din NSA, al cărei sediu paralelipipedic futurist, încununat de radomuri și învelit în cupru pentru protecția semnalelor de comunicații, se situează exact în centrul zonei urbane Fort Meade.
Vreau să subliniez cât mai apăsat pentru necunoscători: genul acesta de muncă era perfect normal. Vecinii din stânga noastră lucrau în Departamentul Apărării, iar cei din dreapta, în Departamentul
Energiei
și
în
Departamentul
Comerțului. O vreme, aproape toate fetele din școală
care îmi plăceau aveau tații în FBI. Fort Meade era pur și simplu locul unde lucra mama, alături de alți 125.000
de angajați, dintre care vreo 40.000 locuiau chiar pe domeniul bazei, mulți cu familiile lor. În bază își aveau sediul peste 115 agenții guvernamentale, pe lângă
militari din toate cele cinci direcții ale armatei. Pentru context, în comitatul Anne Arundel, cu o populație ce depășește cu puțin jumătate de milion, fiecare a 800-a persoană lucrează pentru poștă, fiecare a 30-a persoană
lucrează în sistemul școlilor de stat, dar fiecare a patra persoană lucrează sau își desfășoară activitatea într-o afacere, agenție sau sucursală conectată cu Fort Meade.
Baza are propriile oficii poștale, școli, secții de poliție și de pompieri. Copiii din zonă, ai militarilor și ai civililor deopotrivă, se adunau zilnic în bază ca să urmeze cursuri de golf, tenis și înot. Deși noi locuiam în exteriorul bazei, mama continua să utilizeze cantina ca magazin alimentar, pentru a se aproviziona angro. De asemenea, profita de Post Exchange-ul (PX) din bază ca magazin universal pentru hainele urâte, însă
funcționale și, cel mai important, fără TVA, pe care eu și sora mea le schimbam an de an, deoarece eram în plină creștere. Cititorii care n-au fost crescuți în mediul acesta își pot imagina Fort Meade și împrejurimile sale, poate chiar întreaga Beltway, ca pe un oraș enorm care aparținea unei companii unice. Este un loc a cărui
monocultură are foarte multe în comun cu, să zicem, Silicon Valley, atât doar că Beltway nu produce tehnologie, ci guvernare în sine.
