turistă, o adolescentă, a venit brusc lângă noi. Nu eram pentru prima dată recunoscut în public, dar, dată fiind prezența lui Lindsay, situația amenința să devină una demnă de titlu de ziar. Într-o engleză cu accent german, fata a întrebat dacă poate să facă un selfie cu noi. Nu sunt sigur cum se poate explica reacția mea – poate că a fost felul timid și politicos al fetei de a cere sau poate că
a fost prezența de genul „trăiește și lasă să trăiască” a lui Lindsay care mă binedispunea mereu –, însă fără
ezitare, de data asta, am acceptat. Lindsay a zâmbit
când fata s-a postat între noi și a făcut o fotografie. Apoi, după câteva cuvinte amabile de susținere, a plecat.
O clipă mai târziu am tras-o după mine pe Lindsay, afară din muzeu. Îmi era teamă că, dacă fata posta fotografia în social media, ne puteam afla la doar câteva minute distanță de o nedorită atenție. Mă simt prost acum pentru că am gândit așa. M-am tot căutat agitat pe internet, însă fotografia nu a apărut. Nu în ziua aceea, nici în ziua următoare. Din câte îmi dau seama, nu a fost niciodată distribuită –, ci păstrată doar ca o amintire particulară a unui moment personal.
Ori de câte ori ies din casă, încerc să îmi schimb puțin înfățișarea. Poate renunț la barbă, poate port diferiți ochelari. Niciodată nu mi-a plăcut frigul până când mi-am dat seama că o pălărie și un fular îți pot oferi anonimatul cel mai convenabil și mai greu de remarcat.
Îmi schimb ritmul de mers și pasul și, contrar înțeleptului sfat al mamei, nu mă uit la trafic când trec strada, motiv pentru care nu am fost surprins niciodată
de camera de bord a unei mașini. Când trec pe lângă
clădiri echipate cu CCTV, îmi țin capul în jos, pentru ca nimeni să nu mă vadă, de vreme ce sunt văzut frecvent online – din față. Îmi făceam griji din cauza autobuzului și a metroului, dar astăzi toată lumea e prea ocupată să
se holbeze în telefoane ca să îmi arunce o privire. Dacă
iau taxiul, îi cer să mă ia dintr-o stație de autobuz sau
de metrou și să mă lase la o adresă aflată la câteva străzi distanță de locul în care merg.
Astăzi, o iau pe drumul cel lung, prin acest oraș mare și ciudat, încercând să găsesc niște trandafiri. Trandafiri roșii, chiar și violete albastre. Orice flori pot găsi. Nu cunosc numele rusesc al niciuneia dintre ele. Doar mormăi și arăt cu degetul.
Rusa lui Lindsay e mult mai bună decât a mea. În plus, ea râde mult mai ușor și e mult mai răbdătoare, mai generoasă și mai amabilă.
Diseară, sărbătorim aniversarea noastră. Lindsay s-a mutat aici în urmă cu trei ani, iar în urmă cu un an, ne-am căsătorit.
Mulțumiri
În mai 2013, pe când stăteam în acea cameră de hotel din Hong Kong, întrebându-mă dacă măcar unul dintre jurnaliștii chemați va veni la întâlnire, nu m-am simțit niciodată atât de singur. Șase ani mai târziu, mă
regăsesc în situația opusă, fiind primit cu brațele deschise într-o comunitate extraordinară, în plină
expansiune, într-un trib de jurnaliști, avocați, tehnologi și apărători ai drepturilor omului, cărora le sunt profund îndatorat. E o tradiție ca, la sfârșitul unei lucrări, autorul să le mulțumească celor care au
contribuit la existența cărții, iar eu intenționez la rândul meu s-o fac aici. Însă, date fiind circumstanțele, trebuie să mulțumesc oamenilor care au făcut posibilă noua mea viață – celor care mi-au acordat consiliere juridică
în legătură cu libertatea mea și, în special, celor care au muncit fără încetare și altruist pentru a proteja societatea noastră deschisă, precum și tehnologia care ne-a unit și ne unește în continuare.
În ultimele nouă luni, Joshua Cohen m-a dus la un curs de writing, ajutându-mă astfel să transform niște simple notițe într-o carte de care sper să fie mândru.
Chriss Parris-Lamb s-a dovedit a fi un agent înțelept și răbdător, în vreme ce Sam Nicholson mi-a oferit indicații lămuritoare, cum de altfel a făcut toată echipa de la Metropolitan: Gillian Blake, Sara Bershtel, Riva Hocherman și Grigory Tovbis.
Succesul echipei certifică talentul membrilor ei, precum și al omului care a întemeiat-o – Ben Wizner, avocatul meu, al cărui prieten sunt mândru să mă
numesc.
Aș vrea să mulțumesc echipei internaționale de avocați care au luptat să mă mențină în libertate. Lui Anthony Romero, director la ACLU, care mi-a sprijinit cauza în vremuri de risc politic pentru organizație, alături de alți membri ai ACLU: Bennett Stein, Nicola Morrow, Noa Yachot și Daniel Kahn Gillmor.
Menționez eforturile depuse de Bob Walker, Jan Tavitian și de echipa de la American Program Bureau, care mi-au îngăduit să supraviețuiesc, răspândind mesajul meu întregii lumi.
Trevor Timm și colegii mei de la Fundația pentru Libertatea Presei mi-au oferit spațiul și resursele e să mă
întorc la vechea mea pasiune, programarea pentru binele social. Îi sunt îndatorat fostului manager de operațiuni de la FLP, Emmanuel Morales, și lui Daniel Ellsberg, care este un model de corectitudine și care mi-a oferit căldura și candoarea prieteniei sale.
Am scris această carte folosind programe gratuite și open-source. Mulțumesc Qubes Project, Tor Project și Free Software Foundation.
Primele indicații pentru a face față scrisului sub presiunea timpului le-am primit de la niște maeștri: Glenn Greenwald, Laura Poitras, Ewen Macaskill și Bart Gellman, al căror profesionalism este însoțit de integritate morală. Văzând acum cum este să-ți fie editată o carte, am ajuns să respect și mai mult munca editorilor, care refuză să se lase intimidați și își asumă
riscuri care le susțin principiile.
Cea mai adâncă recunoștință se îndreaptă către Sarah Harrison.
Însă inima mea aparține familiei: tatei, Lon; mamei, Wendy; precum și genialei mele surori, Jessica.
Termin această carte așa cum am început-o: cu o dedicație către Lindsay, a cărei iubire mă face să nu simt că trăiesc în exil.
Document Outline
bookmark1
bookmark3
bookmark5
