în
situația
dumneavoastră, viața poate fi foarte grea fără prieteni care să vă ajute.
A lăsat cuvintele să plutească.
Uite că vine și solicitarea directă, mi-am zis.
— Dacă există o informație, orice aspect cât de mic pe care ni l-ați putea împărtăși?
— Vom fi în regulă pe cont propriu, am răspuns.
Sarah s-a ridicat lângă mine.
Bărbatul a suspinat. S-a întors să bombăne în rusă, iar tovarășii lui s-au ridicat și au ieșit.
— Sper să nu vă regretați decizia, a adăugat, apoi s-a înclinat ușor și a ieșit la rândul lui, tocmai în clipa în care au intrat doi oficiali din partea administrației aeroportului.
Am cerut să mi se permită să merg la poarta zborului spre Havana, însă m-au ignorat. În cele din urmă, am scos din buzunar și am fluturat permisul de liberă
trecere ecuadorian, însă l-au ignorat și pe acela.
În total, am rămas captivi în aeroport pentru o perioadă biblică de 40 de zile și 40 de nopți. Pe durata acelor zile, am trimis cu ajutorul avocaților mei cereri de azil politic către un număr total de 27 de țări. Nici măcar una dintre ele nu era dornică să facă față presiunilor americane, unele țări refuzând direct, iar altele declarând că nu erau capabile nici măcar să ia în
considerare solicitarea mea până când ajungeam pe teritoriul lor – fapt care era imposibil. În concluzie, singurul șef de stat care s-a dovedit înțelegător cu cauza mea a fost Burger King, care nu mi-a refuzat niciodată
un Whopper (fără roșii și ceapă).
În curând, prezența mea în aeroport s-a transformat într-un spectacol internațional. În cele din urmă, rușii au considerat că e o întreagă bătaie de cap. Pe 1 iulie, președintele Boliviei, Evo Morales, a plecat de pe un alt aeroport din Moscova,
Vnukovo, în avionul
prezidențial bolivian, după ce a participat la Forumul Țărilor Exportatoare de Gaze Naturale (GECF), desfășurat
anual.
Autoritățile
Statelor
Unite,
suspectând că eu m-aș fi aflat la bord, datorită
solidarității exprimate de președintele Morales, a făcut presiuni pe lângă autoritățile din Italia, Franța, Spania și Portugalia să refuze accesul aeronavei în spațiul lor aerian și au reușit să o devieze spre Viena, în Austria.
Acolo a fost consemnată la sol, percheziționată, și i s-a permis să își continue călătoria odată ce nu au găsit nici urmă de mine.
Aceasta a fost o uimitoare violare a suveranității, care a prilejuit critici din partea ONU. Incidentul a pus în încurcătură Rusia, care nu putea garanta unui președinte de stat aflat în vizită călătoria în siguranță
spre casă. Și a fost o confirmare pentru Rusia și pentru
mine că orice zbor în care America suspecta că mă
ascundeam era suspus aceluiași risc de a fi deturnat și consemnat la sol.
Autoritățile ruse au hotărât că le-ar fi mult mai bine fără mine și fără roiul de jurnaliști care aglomerau principalul aeroport al țării. Pe 1 august miau acordat azil temporar. Ni s-a permis, mie și lui Sarah, să părăsim Șeremetievo, însă numai unul dintre noi se îndrepta spre casă. Timpul pe care l-am petrecut împreună ne-a legat ca prieteni pe viață. Îi voi fi mereu recunoscător pentru săptămânile pe care le-a petrecut alături de mine, pentru integritatea și pentru tăria de caracter.
28.
Din jurnalele lui Lindsay Mills
Oricât de departe mă aflam de casă, gândurile mele se îndreptau spre Lindsay. Cum se simțea ea? Îmi va mai vorbi vreodată? Am fost circumspect dacă să spun povestea ei – povestea a ceea i s-a întâmplat lui Lindsay după ce am plecat: interogatoriile FBI, supravegherea, atenția presei, hărțuirea online, confuzia și durerea, furia și tristețea. În cele din urmă, mi-am dat seama că
numai Lindsay însăși ar putea sau ar trebui să
povestească acea perioadă. Lindsay a ținut un jurnal încă din adolescență, folosindu-l ca să își consemneze
viața și să își planifice creația artistică. A acceptat cu amabilitate să îmi permită să includ aici câteva pagini.
În următoarele pagini de jurnal, unele nume au fost schimbate, unele greșeli de ortografie corectate și au fost operate câteva redactări. Altfel, așa s-a petrecut, din momentul în care am plecat din Hawaii.
22.05.2013
M-am oprit la K-Mart să cumpăr o ghirlandă de flori.
Încerc să o întâmpin pe Wendy cum se cuvine în spiritul aloha, dar sunt furioasă. Ed plănuiește vizita mamei lui de săptămâni întregi. El a invitat-o. Speram că va fi aici când mă trezesc de dimineață. Pe drum înapoi spre Waipahu, de la aeroport, Wendy a fost îngrijorată. Nu e obișnuită ca el să plece în ultima clipă. Am încercat să îi spun că era ceva obișnuit. Era însă ceva obișnuit când locuiam în străinătate, nu în Hawaii, și nu îmi amintesc altă ocazie în care Ed să fie plecat și să nu ia legătura.
