nenăscuți la data de 11 septembrie 2001, și-au petrecut întreaga viață sub spectrul omniprezent al acestei supravegheri. Acești tineri care nu au cunoscut altă
lume și-au dedicat timpul imaginându-și una, iar ceea ce îmi dă speranță reprezintă creativitatea lor politică și ingeniozitatea tehnologică.
Totuși, dacă nu ne revendicăm informațiile acum,
copiii noștri poate nu o vor putea face. Atunci, ei și copiii lor vor fi și ei prinși în cursă – fiecare generație următoare fiind silită să trăiască sub spectrul informațiilor generației anterioare, sub plenitudinea trecutului care îi bântuie, într-o agregare de informații al căror potențial de control societal și manipulare umană depășește nu doar limitele legii, ci și pe ale imaginației.
Cine dintre noi poate să prezică viitorul? Cine ar îndrăzni? Răspunsul la prima întrebare este nimeni, cu adevărat, iar răspunsul la cea de-a doua este toată
lumea, în special fiecare guvern sau întreprindere de pe planetă. Pentru asta sunt folosite informațiile noastre.
Algoritmul
le
analizează
pentru
modele
de
comportament
prestabilit
pentru
a
extrapola
comportamentele următoare, un tip de profeție digitală
care este doar puțin mai corectă decât metodele analogice precum cititul în palmă. Odată ce începi să
sapi în mecanismele tehnice actuale prin care este calculată predictibilitatea, ajungi să înțelegi că știința lor este, de fapt, antiștiințifică și în mod fatal denumită
greșit: predictibilitatea este, de fapt, manipulare. Un site care îți spune că, deoarece îți place această carte, ar putea să îți placă și cărți de James Clapper sau Michael Hayden nu oferă o estimare informată, ci doar un mecanism de constrângere subtilă.
Nu putem permite să fim folosiți în acest fel, să fim folosiți împotriva viitorului. Nu putem permite ca informațiile noastre să fie folosite ca să ni se vândă
tocmai produsele care nu ar trebui să fie vândute, precum jurnalismul. Dacă o facem, jurnalismul pe care îl primim va fi pur și simplu jurnalismul pe care îl vrem, sau jurnalismul pe care cei puternici vor să îl avem, nu dezbaterea publică onestă de care avem nevoie. Nu putem permite ca supravegherea „divină” la care suntem supuși să fie folosită ca să „calculeze” punctajul cetățeniei noastre, sau să „prezică” activitatea noastră
infracțională; să ne spună ce fel de educație putem primi sau ce fel de loc de muncă putem avea ori dacă ni se permite educație sau un loc de muncă; să fim discriminați pe baza istoricului financiar, juridic sau medical, ca să nu mai menționăm etnia sau rasa, care sunt constructe pe care informațiile deseori le presupun sau le impun. Și în privința celor mai intime informații ale noastre, informațiile noastre genetice: dacă
permitem să fie folosite pentru a fi identificați, atunci vor fi folosite pentru a fi escrocați, chiar și pentru a fi modificați – pentru a reface însăși esența umanității noastre în ideea tehnologiei care caută să o stăpânească.
Bineînțeles, toate cele de mai sus s-au întâmplat deja.
Exil: nu a trecut o zi de la 1 august 2013 în care să nu
îmi aduc aminte că „exil” obișnuia să spună cel care eram în adolescență când fusesem deconectat de la internet. E mort Wi-Fi-ul? Nu am semnal? Exil. Cel care spunea asta mi se pare acum atât de tânăr! Pare atât de departe!
Atunci când oamenii mă întreabă cum e viața mea acum, tind să răspund că seamănă mult cu a lor, în sensul că petrec mult timp în fața computerului – citind, scriind, interacționând. Din ceea ce presa preferă să
descrie ca o „locație secretă” – ceea ce este, de fapt, doar un apartament oarecare, cu două dormitoare din Moscova, pe care l-am închiriat – mă teleportez pe scene din toată lumea, vorbindu-le despre protecția libertăților civile în era digitală unor spectatori studenți, oameni de știință, legiuitori și tehnologi.
În unele zile am întâlniri virtuale cu membrii consiliului de administrație de la Fundația pentru Libertatea Presei sau vorbesc cu echipa de juriști europeni de la Centrul European pentru Drepturi Constituționale și Umane. În alte zile, îmi iau doar câțiva Burger King – știu cui rămân loial – și joc jocuri pe care trebuie să le piratez pentru că nu mai pot folosi cardurile de credit. Un punct fix al existenței mele este să iau legătura zilnic cu avocatul meu american, confidentul și consilierul meu în orice domeniu, Ben Wizner de la ACLU, care mi-a fost ghidul meu prin
lumea așa cum e ea și care îmi suportă meditațiile despre lume așa cum ar trebui să fie.
Asta este viața mea. A devenit mult mai luminoasă în timpul iernii geroase a anului 2014, când Lindsay a venit în vizită – am văzut-o pentru prima dată de când am plecat din Hawaii. Am încercat să nu mă aștept la prea mult, pentru că știam că nu merit vreo șansă; singurul lucru pe care îl meritam era o palmă peste față.
Dar când am deschis ușa camerei de hotel, m-a mângâiat pe obraz, iar eu i-am spus că o iubesc.
— Taci! a răspuns. Știu.
Ne-am ținut în brațe în liniște, fiecare respirație fiind o promisiune pentru a recupera timpul pierdut.
Din acel moment, lumea mea a fost a ei. Înainte, fusesem mulțumit să mă învârt prin casă – într-adevăr, aceasta era alegerea mea înainte să fiu în Rusia dar Lindsay a insistat: nu a fost niciodată în Rusia, iar acum aveam să fim turiști împreună.
Avocatul meu rus, Anatoli Kucherena, care m-a ajutat să primesc azil în țară – a fost singurul avocat care a avut intuiția să vină la aeroport cu un translator –, e un om cult și descurcăreț și s-a dovedit a fi la fel de expert în a obține în ultima clipă bilete la operă, pe cât era în a-mi gestiona problemele cu legea. A obținut două locuri în lojă la Teatrul Balșoi, așa că Lindsay și cu mine ne-am îmbrăcat frumos și ne-am dus, cu toate că trebuie să
recunosc că eram circumspect. Erau atât de mulți oameni, cu toții adunați într-o sală. Lindsay a simțit cum devin tot mai neliniștit. Când luminile s-au stins și s-a ridicat cortina, s-a aplecat spre mine, m-a înghiontit în coaste și mi-a șoptit: „Niciunul dintre oamenii ăștia nu a venit aici pentru tine. A venit aici pentru asta.”
Lindsay și cu mine petreceam timpul și la unele muzee din Moscova. Galeria Tretiakov deține una dintre cele mai bogate colecții de icoane ortodoxe rusești din lume. Artiștii care au realizat aceste picturi pentru biserică erau în general sub contract, așa că de obicei nu li se permitea să se semneze pe lucrările lor sau poate preferau să nu o facă. Epoca și tradiția în care au apărut aceste lucrări nu erau precizate clar pentru a recunoaște realizarea individuală. Când Lindsay și cu mine stăteam în fața unei astfel de icoane, o tânără
