Curtea a declarat că publicul american avea o poziție: cetățenii americani aveau dreptul să se prezinte în instanță și să conteste sistemul de supraveghere în masă
oficial secret al guvernului. Dar, de vreme ce celelalte nenumărate cazuri care au rezultat în urma acestor dezvăluiri continuă să își croiască drum încet dar sigur în instanțe, mi-a devenit tot mai limpede că rezistența legală americană la supravegherea în masă era doar a doua etapă a ceea ce trebuia să fie o mișcare internațională de opoziție, pusă integral în aplicare atât de către autorități, cât și de sectorul privat.
Reacțiile tehnocapitaliștilor față de aceste dezvăluiri
au fost instantanee și puternice, dovedind încă o dată
faptul că, în perioadele de risc maxim, apar aliați neașteptați. Documentele au dezvăluit o NSA atât de hotărâtă să monitorizeze orice informație și toate informațiile pe care le percepea ca fiind în mod deliberat ascunse privirilor sale, încât a subminat protocoalele de criptare de bază ale internetului –
făcând ca istoricul financiar sau medical al cetățenilor, de exemplu, să devină mult mai vulnerabil și, în tot acest proces, prejudiciind afaceri care se bazau pe faptul că li se încredințau de către clienți astfel de informații sensibile. Ca răspuns, Apple a adoptat un mod de criptare implicit mult mai puternic pentru iphone și ipad, iar Google a făcut la fel pentru produsele sale Android și Chromebook. Dar poate că cea mai importantă schimbare în sectorul privat s-a produs când întreprinderi din întreaga lume au început să își schimbe platformele, înlocuind http (Hypertext Transfer Protocol) cu https criptat (S înseamnă
„securizat”), care ajută la prevenirea interceptărilor de către terți a traficului web. Anul 2016 a reprezentat un punct de reper în istoria tehnologiei, fiind primul an de la inventarea internetului când mai mult trafic web a fost criptat decât necriptat.
Internetul este cu siguranță mult mai sigur astăzi decât era în 2013, în special având în vedere subita
recunoaștere globală a nevoii de sisteme de operare și aplicații de criptare. Am fost și eu implicat în programarea și mediatizarea unora, prin intermediul activității mele la conducerea Fundației pentru Libertatea Presei (FPF), o organizație nonprofit dedicată
protejării și responsabilizării jurnalismului în interesul public, în noul mileniu. O mare parte din activitatea organizației este să conserve și să întărească drepturile prevăzute în Primul și Al Patrulea Amendament prin dezvoltarea tehnologiilor de criptare. În acest scop, FPF
sprijină financiar Signal, o platformă de criptare a mesajelor și apelurilor creată de Open Whisper System și dezvoltă Securedrop (programată inițial de regretatul Aaron Swartz), un sistem de transmitere open-source care permite organizațiilor media să accepte în condiții de siguranță documente din partea avertizorilor de integritate anonimi sau din partea altor surse. Astăzi, Securedrop este disponibil în zece limbi și folosit de mai mult de 7o de organizații media din toată lumea, inclusiv The New York Times, Washington Post, The Guardian și The New Yorker.
Într-o lume perfectă, adică într-o lume care nu există, numai legile ar face ca aceste instrumente să fie depășite. Dar în lumea pe care o avem, nu au fost niciodată mai necesare. Este mult mai greu de obținut o schimbare a legii decât o schimbare a standardelor
tehnologice și, câtă vreme inovația juridică rămâne în urma inovației tehnologiei, instituțiile vor căuta să
abuzeze de această inegalitate în urmărirea intereselor lor. Rămâne în sarcina dezvoltatorilor independenți de soluții hardware și software open-source să reducă
decalajul furnizând măsurile de protecție vitale ale libertăților civile, pe care legea poate că nu este în stare sau nu vrea să le garanteze.
În situația mea actuală, mi se aduce mereu aminte de faptul că legea este specifică fiecărei țări, în vreme ce tehnologia, nu Fiecare țară are propriile sale legi, însă
același program de computer. Tehnologia trece granițele și are orice fel de pașaport. Pe măsură ce trec anii, mi-a devenit tot mai limpede că reforma legislativă
a regimului de supraveghere al țării mele natale nu va ajuta neapărat un jurnalist sau un disident din țara mea de exil, însă un smartphone criptat ar putea.
La nivel internațional, dezvăluirile au ajutat la resuscitarea dezbaterilor despre supravegherea în locuri cu o istorie îndelungată a abuzurilor. Țările ai căror cetățeni s-au opus cel mai mult supravegherii în masă americane au fost cele ale căror autorități au cooperat cel mai mult cu aceasta, de la țările din rețeaua Cinci Ochi (în special Marea Britanie, al cărei GEHQ
rămâne principalul partener al NSA), la țări din Uniunea Europeană. Germania, care a făcut multe ca să
se răfuiască cu trecutul său nazist și comunist, oferă
primul exemplu al acestei disjuncții. Cetățenii și legiuitorii săi au fost consternați să afle că NSA supraveghea comunicațiile germane și a țintit chiar telefonul inteligent al cancelarului Angela Merkel. În același timp, BND, principala agenție de informații a Germaniei, a colaborat cu NSA în nenumărate operațiuni, chiar executând în locul său anumite inițiative de supraveghere pe care NSA nu era capabilă
sau nu dorea să le desfășoare pe cont propriu.
Aproape fiecare țară din lume s-a găsit într-o situație similară: cetățenii indignați, guvern complice. Orice guvern ales care se sprijină pe supraveghere pentru a menține
controlul
cetățenilor
care
consideră
supravegherea ca o anatemă asupra democrației a încetat să reprezinte efectiv o democrație. O asemenea disonanță cognitivă la scară geopolitică a ajutat la aducerea în dezbaterea internațională a preocupărilor legate de viața privată a individului în contextul drepturilor omului.
Pentru prima dată de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, guvernele liberal-democratice din toată lumea discută viața privată ca un drept natural, înnăscut, al fiecărui bărbat, al fiecărei femei și al fiecărui copil. Pentru a face asta, au revenit la Declarația universală a drepturilor omului emisă de ONU în 1948,
al cărei Articol 12 prevede: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. La fel ca toate declarațiile ONU, acest document ambițios nu a fost niciodată executoriu, ci a avut drept scop să inspire libertăți civile tranzitorii într-o lume care tocmai supraviețuise atrocităților nucleare și tentativelor de genocid și se confrunta cu un val fără precedent de refugiați și apatrizi.
Uniunea Europeană, încă sub stăpânirea idealismului universalist postbelic, a devenit acum prima autoritate transnațională care să pună în practică aceste principii, stabilind un cadru legal standardizat pentru protecția vieții private. În 2016, Parlamentul European a adoptat Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR), cel mai important efort făcut până acum pentru a preveni invazia hegemoniei tehnologice – pe care EU tinde să o vadă, nu pe nedrept, ca pe o prelungire a hegemoniei americane.
GDPR îi tratează pe cetățenii Uniunii Europene, pe care îi numește „persoane fizice”, drept „persoane vizate” – adică, oameni care generează informații cu caracter privat identificabile. În Statele Unite, informațiile sunt de obicei privite ca fiind proprietatea
oricui le colectează. Însă UE postulează informațiile ca fiind proprietatea persoanei pe care o reprezintă, ceea ce permite să trateze calitatea de persoane vizate ca fiind îndreptățite la protecția libertăților civile.
GDPR este, fără îndoială, o evoluție majoră a legii, dar chiar și transnaționalismul său este prea provincial: internetul este global. Statutul nostru natural de persoane nu va fi niciodată, din punct de vedere juridic sinonim cu calitatea de persoane vizate, nici pe departe pentru că primul trăiește într-un loc, într-un anumit moment, în vreme ce al doilea trăiește în mai multe locuri, simultan.
Astăzi, indiferent cine ești sau unde ești, corporal, fizic, ești și în altă parte, în străinătate – mai multe euri hoinărind pe căile de semnal, fără nicio țară căreia să îi spună casă, și totuși supus legilor fiecărei țări prin care treci. Înregistrările unei vieți trăite la Geneva sălășluiesc în Beltway. Fotografiile unei nunți la Tokyo se află în luna de miere de la Sydney. Filmările unei înmormântări în Varanasi se află în icloud-ul Apple, care este situat parțial în statul meu natal, Carolina de Nord, și parțial risipit pe serverele partenere ale Amazon, Google, Microsoft și Oracle în UE, Marea Britanie, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan și China.
Informațiile noastre hoinăresc în toate părțile.
Informațiile noastre hoinăresc la nesfârșit.
Începem să generăm astfel de informații înainte să ne naștem, atunci când specialiștii ne descoperă în uter, iar informațiile noastre continuă să prolifereze chiar și după ce am murit. Bineînțeles, amintirile noastre create în mod conștient, înregistrări pe care alegem să le păstrăm, reprezintă doar o parte din informațiile stoarse din viețile noastre – cele mai multe, în mod inconștient sau fără consimțământul nostru – de supravegherea economică și guvernamentală. Suntem primii oameni din istoria planetei pentru care acest fapt este adevărat, primii oameni încărcați cu nemurire informațională, cu faptul că înregistrările noastre adunate pot avea o existență eternă. Este motivul pentru care avem o datorie aparte. Trebuie să ne asigurăm că aceste înregistrări ale trecutului nostru nu pot fi folosite împotriva noastră sau împotriva copiilor noștri.
Astăzi, libertatea căreia îi spunem viață privată este promovată de o nouă generație de americani. Încă
