Înainte de a tresări oripilați, știind prea bine nebunia toxică ce infestează furnicarul acela animat în epoca noastră, trebuie să știți că pentru mine, când am ajuns să-l cunosc, internetul a fost ceva complet diferit. A fost un prieten și un părinte. A fost o comunitate fără granițe sau limite, o voce și milioane de voci, o frontieră
comună care fusese colonizată, dar nu și exploatată de diversele triburi ce trăiau pașnic unul lângă altul și ai căror membri erau, toți, liberi să-și aleagă numele, istoria și obiceiurile. Toți purtau măști, totuși această
cultură a anonimatului prin polionimie a produs mai multe adevăruri decât falsități, deoarece era creativă și cooperantă, nu comercială și competitivă. Desigur, au existat conflicte, dar au fost depășite prin bunăvoință și sentimente pozitive – adevăratul spirit de pionierat.
Așadar veți înțelege când spun că internetul de azi e de nerecunoscut. Merită menționat că schimbarea aceasta a fost o opțiune conștientă, rezultatul unui efort sistematic al câtorva privilegiați. Graba timpurie de a transforma comerțul în e-comerț a dus rapid la o bulă și apoi, imediat după începutul mileniului, la colaps.
Ulterior companiile au înțeles că utilizatorii care intrau online erau mult mai puțin interesați să cheltuiască
decât să partajeze, iar conexiunea umană pe care o făcea posibilă internetul putea genera bani. Dacă oamenii doreau să intre online în primul rând ca să le spună
rudelor, prietenilor și străinilor ce făceau ei, precum și să audă din partea rudelor, a prietenilor și a străinilor ce făceau aceștia, atunci companiile nu trebuiau decât să-și dea seama cum să se interpună în mijlocul schimburilor sociale și să le transforme în profit.
Acesta
a
fost
începutul
capitalismului
de
supraveghere și sfârșitul internetului așa cum îl știam eu.
Atunci a colapsat web-ul creativ, pe măsură ce nenumărate site-uri individuale, frumoase, dificile, au tras obloanele. Promisiunea comodității i-a determinat pe oameni să-și schimbe site-urile personale – care necesitau întreținere constantă și laborioasă – cu o pagină de Facebook și cu un cont Gmail. Aparența proprietății a fost ușor de confundat cu realitatea ei.
Puțini dintre noi au înțeles-o la vremea respectivă, dar nimic din ceea ce continuam să partajăm nu ne mai aparținea. Urmașele companiilor de e-comerț care eșuaseră pentru că nu putuseră găsi nimic care să ne trezească interesul de a-l cumpăra aveau acum un nou produs pe care să-l vândă.
Chiar noi înșine am fost acel nou produs.
Interesele noastre, activitățile noastre, locurile în care ne aflam, dorințele noastre – tot ceea ce dezvăluiam, în cunoștință de cauză sau nu, era supravegheat și vândut în secret, pentru a amâna inevitabilul sentiment de violare pe care majoritatea dintre noi îl au abia acum.
Iar această supraveghere continuă să fie încurajată
activ, ba chiar finanțată de o armată de guverne lacome după volumul vast de informații pe care l-ar câștiga. La începutul anilor 2000, aproape niciun fel de comunicații online nu erau criptate, cu excepția autentificărilor, a e-
mailurilor și a tranzacțiilor financiare, ceea ce însemna că, în multe cazuri, guvernele nici nu mai trebuiau să se sinchisească să abordeze companiile pentru a ști ce făceau clienții lor. Puteau spiona lumea fără să sufle pur și simplu niciun cuvânt.
Ignorându-și complet carta fondatoare, guvernul american a căzut victimă ispitei și, după ce a gustat fructul acestui pom otrăvitor, a fost cuprins de o febră
inexorabilă. Statul și-a asumat în secret puterea supravegherii în masă, o autoritate care, prin definiție, îi afectează pe cei nevinovați într-o măsură mult mai mare decât pe cei vinovați.
Abia când am priceput mai bine această supraveghere și prejudiciile ei, am devenit obsedat de înțelegerea că
nouă, publicului – nu doar publicul dintr-o ț ară, ci din toată lumea –, nu ni s-a acordat niciodată un vot sau măcar o șansă de a ne exprima opinia în acest proces.
Sistemul aproape universal de supraveghere a fost creat nu doar fără consimțământul nostru, ci într-un mod care ne-a ascuns în mod deliberat toate aspectele programelor sale. La fiecare pas, procedurile de schimbare și consecințele lor au fost ținute secrete pentru toată lumea, inclusiv pentru majoritatea legiuitorilor. Cui m-aș fi putut adresa? Cu cine aș fi putut discuta despre toate astea? O simplă aluzie care să ajungă la urechile Congresului, ale unui judecător
sau ale unui avocat, ar fi constituit o infracțiune atât de gravă, încât chiar și schițarea cadrului general ar fi dus la condamnarea pe viață într-o închisoare federală.
M-am simțit pierdut și am căzut pradă deprimării, în timp ce mă luptam cu conștiința mea. Îmi iubesc țara și cred în serviciile publice – toată familia mea, descendența mea de secole, cuprinde bărbați și femei care și-au petrecut viața în slujba acestei țări și a cetățenilor ei. Eu însumi jurasem, nu unei agenții și nici măcar unui guvern, ci publicului, că voi sprijini și voi apăra Constituția, care garanta libertăți civile încălcate acum atât de flagrant. Și eram mai mult decât părtaș la încălcarea aceasta: eram chiar un element al ei. Toată
munca pe care o depusesem atâția ani – pentru cine lucrasem? Cum aveam să echilibrez contractul de păstrare a secretului, semnat cu agențiile care mă
angajaseră, și jurământul pe care-l depusesem pentru a respecta și apăra principiile fondatoare ale țării? Către cine sau către ce aveam o datorie mai mare? În ce punct eram obligat moral să încalc legea?
Reflecțiile asupra acelor principii mi-au adus răspunsurile. Am înțeles că, ieșind din umbră și prezentându-le jurnaliștilor amploarea abuzurilor din țara mea, nu voi pleda pentru nimic radical, ca distrugerea guvernului sau a IC. Nu doream decât ca guvernul și IC să revină la urmărirea idealurilor pe care
le declaraseră ele însele.
Convingerea mea este că libertatea unei țări nu poate fi măsurată decât prin respectarea drepturilor cetățenilor ei și că aceste drepturi sunt de fapt limitări ale puterii statului, care definesc exact unde și când un guvern nu poate încălca domeniul libertăților personale sau individuale care, în epoca revoluției americane era numit „libertate”, iar în epoca revoluției internetului este numit „intimitate”.
Au trecut șase ani de când am depus mărturie, deoarece asistam la un declin al angajamentului așa-ziselor guverne avansate din toată lumea de a proteja intimitatea aceasta, pe care eu o consider – la fel ca Organizația Națiunilor Unite – un drept fundamental al omului. Pe durata acestor ani însă, declinul a continuat, pe măsură ce democrațiile au regresat în populism autoritar. Nicăieri această regresie n-a fost mai evidentă
decât în relațiile guvernelor cu presa.
Încercările aleșilor de a submina legitimitatea jurnalismul – o profesiune pe care o privesc cu cel mai mare respect – au fost ajutate și ațâțate de un atac total asupra principiilor adevărului. În mod deliberat, realul este combinat cu falsul, prin intermediul unor tehnologii care pot amplifica această îmbinare până la nivelul unei confuzii globale fără precedent.
Cunosc destul de intim procesul deoarece crearea
irealității a fost dintotdeauna cea mai întunecată dintre artele comunității de informații. Aceleași agenții care, de-a lungul întregii mele cariere, au manipulat informații pentru a crea pretexte pentru războaie – și au utilizat politici ilegale și un sistem judiciar dubios pentru a defini și a permite răpirile ca „extrădări de excepție”, torturile ca „interogări îmbunătățite” și interceptările telefonice drept „colectări angro” – n-au ezitat nicio clipă să mă numească agent dublu chinez, agent triplu rus și, mai rău, „un milenial”.
Au putut afirma toate astea, și nestingherite pe deasupra, în mare parte pentru că am refuzat să mă
apăr. Din clipa când mi-am prezentat dezvăluirile și până în prezent, am decis să nu deconspir niciodată
