Ar trebui să adaug că amândoi părinții mei aveau autorizații de securitate Strict Secret, dar mama trecuse și prin testul poligraf – un control de securitate de nivel superior, la care nu sunt supuși militarii. Ca o ironie a sorții, ea era persoana cea mai îndepărtată cu putință de un spion. Era funcționară într-o asociație independentă
de asigurări și beneficii care deservea angajații NSA; în esență, oferea spionilor planuri de pensionare. Pentru a prelucra însă formularele de pensii, a trebuit să fie examinată de parcă urma să fie parașutată într-o junglă
pentru a organiza o lovitură de stat.
Cariera tatei îmi rămâne destul de neclară chiar și în prezent, iar adevărul este că ignoranța mea în acest caz nu-i anormală. În lumea în care am crescut, nimeni nu vorbea de fapt despre jobul său – nu doar cu propriii copii, ci nici cu alte persoane. Este adevărat că mulți adulți din jur aveau interdicția legală de a discuta despre activitatea lor, chiar și cu familia, dar în mintea mea o explicație mai exactă constă în natura tehnică a muncii lor și în insistența guvernului pentru compartimentare. Cei din domeniul tehnic au rareori, ba poate chiar niciodată, idee despre aplicațiile mai largi și despre implicațiile politice ale proiectelor la care
lucrează. Iar munca lor necesită în general cunoștințe atât de specializate, încât, dacă ar fi început să
vorbească despre ele în jurul unui grătar, n-ar mai fi fost invitați și la următorul, pentru că n-ar fi interesat pe nimeni.
Privind retrospectiv, poate asta ne-a adus aici.
4.
American online
Curând după ce ne-am mutat la Crofton, tata a adus acasă primul nostru computer desktop, un Compaq Presario 425, la prețul de listă de 1399 de dolari, dar cumpărat cu discountul militar de care beneficia el.
Calculatorul a fost instalat inițial – spre disperarea mamei – drept în mijlocul mesei din sufragerie. Din momentul în care a apărut, computerul și cu mine am fost nedespărțiți. Dacă anterior detestasem să ies din casă și să dau cu piciorul într-o minge, acum ideea respectivă părea complet ridicolă. Afară nu exista nimic mai grozav decât ceea ce puteam găsi în această clonă
butucănoasă și cenușie de PC, dotată cu un procesor Intel 486 de 25 megahertzi, care pe atunci părea incredibil de rapid, și un hard disk inepuizabil de 200
megabyți. În plus, mare atenție!, avea monitor color.
(Mai precis un monitor color pe 8 biți, ceea ce înseamnă
că putea afișa până la 256 de culori diferite. Probabil că
dispozitivul pe care-l aveți în prezent poate afișa milioane de culori diferite.).
Acest Compaq mi-a devenit tovarăș constant – al treilea părinte al meu, al doilea frate și prima iubire. A apărut în viața mea tocmai la vârsta când îmi descopeream personalitatea independentă și lumile multiple ce pot exista simultan în cadrul lumii oamenilor. Procesul de explorare era atât de incitant, încât m-a făcut să consider înțelese de la sine familia și viața pe care le aveam deja, ba chiar să le neglijez, cel puțin o vreme. Altfel spus, treceam prin primii fiori ai pubertății. Era însă o pubertate tehnologizată și schimbările extraordinare pe care le-a cauzat în mine au fost, într-un fel, cauzate peste tot, în toți oamenii.
Părinții mă strigau ca să-mi spună să mă pregătesc pentru școală, dar nu-i auzeam. Mă strigau ca să-mi spună să mă spăl pentru cină, dar mă prefăceam că nu-i auzisem. Și de câte ori mi se reamintea că acest computer nu era jucăria mea personală, ci la el aveau dreptul toți membrii familiei, mă ridicam de pe scaun cu atâta reticență, încât după ce tata, mama sau sora îmi luau locul, trebuiau să-mi ordone să plec din cameră, pentru că altfel aș fi rămas îmbufnat în spatele lor și le-aș fi oferit sfaturi – arătându-i surorii mele comenzi macro și comenzi rapide în editorul de text când scria o
lucrare sau oferindu-le părinților sfaturi pentru foile de calcul atunci când voiau să-și calculeze impozitele.
Încercam să-i ajut să-și termine mai repede sarcinile, ca să pot reveni la ale mele, care erau mult mai importante – de exemplu, jocul Loom. Pe măsură ce tehnologia avansase, jocurile ce implicau palete de ping-pong și elicoptere, din genul celor jucate de tata pe Commodore, care era de acum superînvechit, pierduseră teren în fața celor care înțeleseseră că în inima fiecărui utilizator de PC se afla un cititor de cărți, o ființă care dorea nu numai senzații, ci și povești.
Jocurile grosolane ale copilăriei mele, Nintendo, Atari și Sega, cu scenarii de felul (iar acesta este un exemplu real) salvării președintelui Statelor Unite de atacuri ninja, lăsau acum loc unor reimaginări detaliate ale legendelor antice pe care le citisem tolănit pe covorul din casa bunicii.
Loom era despre o societate de Țesători ai cărei bătrâni (ce purtau numele Clotho, Lachesis și Atropos, după
Parcele grecilor) creaseră un loom (război de țesut) secret care controla lumea sau care, potrivit scenariului jocului, țesea „tipare subtile de influentă în chiar țesătura realității”. Un băiat descoperea puterea loom-
ului, era exilat și totul pornea spre haos, până când lumea decidea că o mașină secretă a destinului putea să
nu fie o idee chiar grozavă.
Sigur că da, greu de crezut, totuși nu uitați că era doar un joc.
Nici la vârsta aceea fragedă nu mi-a scăpat însă faptul că mașinăria aflată în rolul central era un fel de simbol al computerului pe care îl foloseam. Firele multicolore ale războiului de țesut erau ca sârmulițele multicolore din interiorul computerului, iar firul cenușiu care prevestea un viitor nesigur era precum cablul lung și gri de telefon care ieșea din spatele computerului și-l conecta cu lumea mare din exterior. Acolo, pentru mine era adevărata magie: doar cu acel cordon, cu cardul de extensie și modernul companiei Compaq, plus un telefon funcțional, puteam să apelez și să mă conectez la ceva nou numit internet.
Cititorii care s-au născut după 2000 s-ar putea să nu-mi înțeleagă surescitarea, dar, credeți-mă, era pur și simplu un miracol. În prezent, conectivitatea este presupusă în mod implicit. Smartphone-uri, laptopuri, desktopuri, totul este conectat, permanent. Dar conectat la ce anume? Cum? Nu contează. Este suficient să
atingeți pictogramă pe care rudele mai vârstnice o numesc „butonul internet” și pac!, aveți totul: știri, livrare de pizza, streaming de muzică și streaming video pe care le numeam TV și filme. Pe atunci însă noi munceam fizic, nu glumă, și ne înfigeam modemurile direct în priza din perete, cu mâini bărbătești de 12 ani.
Nu spun că știam multe despre ce era internetul sau despre modul exact în care mă conectam la el, dar îi înțelegeam caracterul miraculos. Pentru că pe atunci, când îi spuneai PC-ului să se conecteze, declanșai un întreg proces în care computerul piuia și șuiera ca o aglomerare de șerpi, după care – și putea dura o viață
de om sau cel puțin minute întregi – puteai să ridici receptorul unei linii telefonice secundare din casă și să
auzi cu adevărat computerele vorbind. Bineînțeles că nu puteai înțelege ce își spuneau între ele, deoarece vorbeau într-un limbaj de mașini, care transmitea până
la 14.000 de simboluri pe secundă, totuși, chiar și neînțelegerea aceea era un indiciu uluitor de clar că
apelurile telefonice nu mai erau exclusiv pentru surorile adolescente mai mari.
Accesul la internet și apariția webului au însemnat Big Bangul sau explozia precambriană a generației mele. Mi-a modificat irevocabil cursul vieții și, de altfel, a schimbat viețile tuturor. De la vârsta de 12 ani, am încercat să-mi petrec online fiecare moment cât eram treaz. Când nu puteam s-o fac, eram ocupat cu planificarea următoarei sesiuni. Internetul a fost sanctuarul meu; webul a devenit terenul meu de joacă, căsuța din copac, fortăreața, clasa mea fără pereți. Am devenit și mai sedentar, dacă așa ceva era posibil. Am devenit și mai palid, dacă așa ceva era posibil. Treptat,
am încetat să dorm nopțile, în schimb, dormeam ziua la școală. Notele au reînceput să coboare vertiginos.
Regresul școlar nu mă îngrijora însă și sunt sigur că
nu-i îngrijora nici pe părinții mei. La urma urmelor, educația pe care o primeam online era mult mai bună și chiar mult mai practică în perspectiva viitoarei mele cariere decât orice mi-ar fi oferit școala. Asta, cel puțin, le repetam întruna mamei și tatei.
Curiozitatea îmi era la fel de vastă ca și internetul în sine: un spațiu nelimitat care creștea exponențial, adăugând pagini web zi după zi, oră după oră, minut după minut, subiecte despre care nu știam absolut nimic, de care nu auzisem niciodată – totuși, în momentul în care auzeam despre ele, îmi dezvoltau dorința nestăvilită de a le înțelege în toate detaliile, îngăduindu-mi puține repausuri sau gustări ori chiar pauze pentru mers la baie. Desigur, apetitul meu nu se limita doar la subiecte tehnice serioase, cum ar fi repararea unei unități CD-ROM. Petreceam, de asemenea, destul timp pe site-urile de jocuri, căutând coduri de trișat în modul „God” pentru Doom și Quake.
În general, eram însă atât de copleșit pur și simplu de dimensiunea
