detalii din viața mea personală, ce ar fi putut provoca dificultăți suplimentare familiei și prietenilor mei, care sufereau deja suficient pentru principiile mele.
Îngrijorarea față de sporirea acestor suferințe m-a făcut să ezit să scriu această carte. Decizia de a prezenta dovezi despre ilegalitățile guvernamentale a fost mai ușor de luat decât decizia, prin cartea de față, de a-mi prezenta viața. Abuzurile la care am asistat cereau acțiuni, dar nimeni nu-și scrie autobiografia pentru că
nu poate rezista dictatelor conștiinței sale. Acesta este motivul pentru care am încercat să obțin permisiunea tuturor rudelor, prietenilor și colegilor care sunt numiți
sau identificați public în alt mod în aceste pagini.
La fel cum refuz să presupun că aș fi unicul arbitru al intimității altora, nu m-am gândit niciodată că eu singur ar trebui să pot alege care dintre secretele țării mele trebuie făcute publice și care nu. De aceea am dezvăluit documentele guvernului numai câtorva jurnaliști. De fapt, numărul de documente pe care le-am dezvăluit direct publicului este egal cu zero.
Eu cred, la fel ca jurnaliștii aceia, că un guvern poate să ascundă unele informații. Chiar și celei mai transparente democrații din lume i se poate îngădui secretizarea, de exemplu, identitatea agenților sub acoperire și mișcările trupelor sale pe teren. Această
carte nu include astfel de secrete.
Nu este simplu să-mi prezint viața și, în același timp, să protejez intimitatea persoanelor dragi mie, fără să
expun secrete legitime ale guvernului, dar este sarcina mea. Acolo mă veți găsi, între aceste două
responsabilități.
Partea întâi
1.
Privind pe fereastră
Primul meu hacking a fost legat de ora de culcare.
Mi se părea nedrept să fiu forțat de părinți să merg la culcare înainte ca ei să se culce, înainte ca sora mea să se culce, când nici măcar nu eram obosit. Prima nedreptate măruntă a vieții.
Multe dintre primele 2 000 de nopți ale vieții mele s-au încheiat prin nesupunere civilă: plângând, implorând, târguindu-mă, până când – în noaptea cu numărul 2193, noaptea când am împlinit șase ani – am descoperit acțiunea directă. Autoritățile ignorau apelurile la reformă, dar nici eu nu mă născusem ieri.
Tocmai mă bucurasem de una dintre cele mai bune zile din viața mea fragedă, cu prieteni, un party, ba chiar și cadouri, și nu intenționam să-i îngădui să se termine doar pentru că toți ceilalți trebuiau să plece acasă. Așa că, pe furiș, am dat înapoi cu câteva ore toate ceasurile din casă. La cuptorul cu microunde a fost mai ușor decât la ceasul plitei electrice, fie și numai pentru că era mai accesibil.
Dat fiind că autoritățile – în ignoranța lor nelimitată –
nu și-au dat seama de hackingul meu, am fost copleșit de satisfacția puterii și am descris o sumedenie de ture în galop prin living. Eu, stăpânul timpului, n-aveam să
mai fiu trimis niciodată la culcare. Eram liber! Așa am adormit pe podea, văzând în sfârșit apusul pe 21 iunie, solstițiul de vară, cea mai lungă zi a anului. Când m-am trezit, toate ceasurile din casă arătau din nou aceeași oră
precum ceasul de la mâna tatei.
Dacă cineva s-ar sinchisi în prezent să potrivească un ceas, cum ar ști ora la care să-l pună? Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor normali de azi, l-ați regla după
ora de pe smartphone. Dar, dacă vă uitați la telefon, și vreau să spun că vă uitați într-adevăr atent, pătrunzând adânc în meniuri și setări, veți vedea într-un final că ora lui este „setată automat”. La răstimpuri, telefonul nostru întreabă în tăcere – silențios – rețeaua furnizorului de servicii: „Hei, știi cât e ora?” La rândul ei, rețeaua respectivă întreabă o rețea mai mare, care întreabă o rețea încă și mai mare etc., trecând printr-o succesiune de turnuri și de cabluri, până când întrebarea ajunge la unul dintre adevărații stăpâni ai timpului, un Network Time Server, condus, sau verificat, de ceasurile atomice păstrate în locuri ca Institutul Național de Standarde și Tehnologie din Statele Unite, Institutul Federal de Meteorologie din Elveția și Institutul Național de Informații și Tehnologia Comunicațiilor din Japonia. Această lungă călătorie invizibilă, realizată într-o fracțiune de secundă, este motivul pentru care nu vedeți clipind 12:00 pe ecranul telefonului, de fiecare dată când îl reporniți după ce s-a descărcat bateria.
M-am născut în 1983, la sfârșitul epocii în care
oamenii își potriveau singuri ora exactă la ceasuri. În anul acela, Departamentul Apărării din SUA și-a împărțit în două sistemul intern de computere interconectate, creând o rețea care să fie utilizată de armată, numită MILNET, și o rețea pentru public, numită internet. Înainte de sfârșitul anului, reguli noi au definit limitele acelui spațiu virtual, dând naștere la
„Sistemul de nume de domeniu” (DNS) pe care îl folosim și azi – toate domeniile .gov, .mil, .edu și, desigur, .com – și codurile de țară atribuite restului lumii: .uk, .de, .fr, .cn, .ru etc. Țara mea (prin urmare, și eu) beneficia deja de un avantaj, de un atu. Și totuși aveau să treacă încă șase ani până la inventarea World Wide Web și încă vreo nouă ani înainte ca familia mea să aibă un computer cu modern care să se poată conecta la ea.
Desigur, internetul nu este o entitate unică, deși avem tendința să ne referim la el ca atare. Realitatea tehnică
este că zilnic se nasc rețele noi pe grupul global de rețele de comunicații interconectate pe care le folosim noi… și aproximativ trei miliarde de persoane, cam 42% din populația lumii. Voi utiliza totuși termenul în sensul său cel mai vast, prin care înțeleg rețeaua universală de rețele ce conectează între ele majoritatea computerelor din lume prin intermediul unui set de protocoale partajate.
Poate că unii dintre voi își fac griji că nu știu care este diferența dintre „protocol” și „rotocol”, dar toți am folosit multe protocoale, permanent. Gândiți-vă la ele ca fiind limbaje pentru mașini, reguli comune pe care le urmează pentru a se înțelege între ele. Dacă aveți vârsta mea, este posibil să vă amintiți că trebuie să tastați
„http” la începutul adresei unui site în bara de adrese a browserului. Literele acestea sunt prescurtarea de la Hypertext Transfer Protocol, limbajul pe care-l utilizați pentru a accesa World Wide Web, colecția masivă de site-uri bazate majoritar pe text, dar și pe materiale audio și video, ca Google, Youtube și Facebook. De fiecare dată când vă verificați căsuța de e-mail, utilizați un limbaj ca IMAP (Internet Message Access Protocol), SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) sau POP3 (Post Office Protocol). Transferurile de fișiere trec prin internet utilizând FTP (File Transfer Protocol), iar în privința procedurii de setare a timpului pe telefon pe care am menționat-o, actualizările respective sunt preluate prin NTP (Network Time Protocol).
Toate acestea sunt cunoscute ca protocoale de aplicații și reprezintă o singură familie de protocoale dintre nenumăratele existente online. De exemplu, pentru ca datele din oricare protocol de aplicații să
poată traversa internetul și să vă fie livrate pe desktop, pe laptop sau pe telefon, trebuie mai întâi să fie
împachetate într-un protocol de transport dedicat; gândiți-vă la serviciul poștal obișnuit, lent ca melcul, care preferă să vă trimită scrisorile și coletele în plicuri și în cutii de dimensiuni standard. TEP (Transmission Control Protocol) este utilizat pentru a direcționa, printre alte aplicații, pagini web și mesaje e-mail. UDP
(User Datagram Protocol) este utilizat pentru a direcționa aplicații în timp real pentru care timpul este factorul determinant, ca telefonia prin internet și transmisiile live.
Orice reamintire a funcționării multistratificate a ceea ce în copilăria mea se numea cyberspace, Net, Infobahn și Autostrada Informațională este inevitabil incompletă, dar principalul este următorul lucru: protocoalele acestea ne-au oferit mijloacele pentru a digitaliza și a aduce online aproape tot ceea ce nu mâncăm, nu bem, nu îmbrăcăm sau în care nu locuim în lumea asta.
Internetul a devenit pentru viața noastră aproape la fel de necesar ca și aerul prin care circulă atâtea dintre comunicațiile sale. Și, așa cum ni se reamintește de fiecare dată când fluxurile social-media ne avertizează
asupra unei postări ce ne pune într-o lumină
compromițătoare, a digitaliza ceva înseamnă a-l înregistra într-un format ce va dăinui veșnic.
Când mă gândesc la copilărie, și în special la primit nouă ani fără internet, mă izbește în primul rând un
lucru: nu-mi pot aminti tot ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu mă pot baza decât pe propria memorie.
