da, unitățile lor de procesare aveau nevoie de cinci minute
pentru
inițializare,
monitoarele
erau
monocrome și nu existau boxe pentru efecte sonore sau muzică, însă limitările nu făceau decât să le sublinieze seriozitatea.
Tata m-a așezat pe un scaun, pe care după aceea l-a ridicat, până am putut ajunge aproape de birou și de paralelipipedul din plastic de pe el. Pentru prima dată
în viață, m-am găsit în fața unei tastaturi. Tata nu mă
lăsase niciodată să scriu pe Commodore 64 al lui, iar activitatea mea se reducea la consolele de jocuri video, care utilizau controlere dedicate. Computerele acestea erau însă mașini profesionale de uz general, nu pentru jocuri, și nu înțelegeam cum să le fac să funcționeze. Nu existau controlere, joystickuri sau pistoale, ci unica interfață era obiectul acela plat din plastic, cu șiruri de taste pe care erau imprimate litere și numere. De altfel, literele erau dispuse într-o ordine diferită de cea pe care o învățasem la scoală. Prima literă nu era A, ci Q, urmată de W, E, R, T și Y. Măcar cifrele erau în ordinea pe care o știam.
Tata mi-a spus că fiecare tastă avea un scop – fiecare literă, fiecare cifră iar combinațiile lor aveau, de asemenea, scopuri bine precizate. Și, la fel ca în cazul
butoanelor de pe un controler sau de pe joystick, dacă
știai combinațiile potrivite, puteai face minuni. Pentru a-mi demonstra, s-a întins peste umărul meu, a tastat o comandă și a apăsat tasta ENTER. Pe ecran a apărut ceva despre care acum știu că era un editor de text. A luat apoi un post-it și un pix și a scris mai multe litere și cifre, după care mi-a spus să le tastez exact, cât timp se ducea să repare Nintendoul stricat.
După plecarea lui, am început să-i copiez mâzgăliturile pe ecran, apăsând cu un deget pe taste.
Întrucât eram stângaci, dar fusesem educat să scriu cu mâna dreaptă, am constatat imediat că aceasta era metoda cea mai naturală de scriere pe care o întâlnisem vreodată.
10 INPUT „CUM TE CHEAMĂ?”; NAME$
20 PRINT „BUNĂ,” + NAME$ + „!”
Poate că vi se pare simplu, dar nu sunteți un puști, așa cum eram eu atunci. Eram micuț, cu degete dolofane și butucănoase, și nici măcar nu știam ce erau ghilimelele, cu atât mai puțin că trebuia să apăs pe tasta SHIFT
pentru a le scrie. După multe încercări și o grămadă de erori, am reușit să termin. Am apăsat Enter și, instantaneu, computerul mi-a pus o întrebare: CUM TE
CHEAMĂ?
Am fost fascinat. Biletul post-it nu spunea ce trebuia să fac în continuare, așa că am decis să răspund și am apăsat din nou pe noul meu prieten, tasta ENTER.
Brusc, de nicăieri, pe ecran a apărut scris BUNĂ, EDDIE! într-un verde radioactiv, perfect vizibil în ciuda semiîntunericului.
Aceasta a fost introducerea mea în programare și în informatică în general: o lecție despre faptul că aceste mașini fac ceea ce fac pentru că cineva le-o spune, întrun mod foarte special, foarte atent. Iar acel cineva poate să nu aibă decât șapte ani.
Aproape imediat am înțeles care erau limitele sistemelor pentru jocuri. Erau foarte restrictive prin comparație cu computerele. Nintendo, Atari, Sega –
toate te îngrădeau la niveluri și lumi prin care puteai să
avansezi, ba chiar să învingi, dar care nu se schimbau niciodată. Consola Nintendo reparată a revenit în cămăruță, unde aproape că am abandonat-o. Mă jucam pe ea doar serile sau în weekenduri, când tata era acasă
și-l invitam la jocuri în doi ca Mario Kart, Double Dragon, Mortal Kombat sau Street Fighter. La momentul respectiv, eram mult mai bun decât el la toate jocurile acelea – a fost prima activitate în care m-am dovedit mai priceput decât tata dar la răstimpuri îl lăsam să mă bată. Nu voiam să creadă că eram nerecunoscător.
Nu sunt un programator înnăscut și niciodată nu m-
am considerat prea grozav, totuși, în deceniul următor, am devenit suficient de bun pentru a fi periculos. Chiar și azi procesul mi se pare magic: tastezi comenzile în limbaje ciudate, pe care procesorul le traduce apoi într-o experiență disponibilă nu doar pentru tine, ci pentru toată lumea. Mă fascina gândul că un programator individual putea să scrie cod pentru ceva universal, pentru ceva care să nu fie restricționat de nicio lege, regulă sau reglementare, cu excepția celor esențial reductibile la cauză și efect. Între inputul și outputul meu exista o relație perfect logică. Dacă inputul era greșit, atunci și outputul era greșit; dacă inputul îmi era impecabil, outputul computerului era la fel. Niciodată
nu avusesem parte de ceva atât de consecvent și de corect, atât de obiectiv fără echivoc. Un computer aștepta oricât pentru a-mi primi comanda, însă o procesa imediat ce apăsam pe tasta ENTER, fără să
pună alte întrebări. Niciun profesor nu fusese vreodată
atât de răbdător, dar în același timp atât de receptiv.
Nicăieri altundeva – cu siguranță nu la școală, ba chiar nici acasă – nu simțisem vreodată că dețin un asemenea control. Faptul că un set de comenzi perfect scrise va executa perfect aceleași operații de fiecare dată avea să
mi se pară – așa cum s-a întâmplat cu atâția copii ai noului mileniu, inteligenți și înclinați spre tehnologie –
unicul adevăr stabil și salvator al generației noastre.
3.
Băiat de centură
Cu puțin înainte de a noua mea aniversare, familia s-a mutat din Carolina de Nord în statul Maryland. Spre surprinderea mea, am descoperit că numele ajunsese aici înaintea mea. „Snowden” se întâlnea la tot pasul în Anne Arundel, comitatul în care ne-am stabilit, deși a trecut un timp până am aflat motivul.
Richard Snowden fusese un maior britanic care ajunsese în provincia Maryland în 1658, știind că
garantarea de către lordul Baltimore a libertății religioase pentru catolici și pentru protestanți va fi extinsă și pentru quakeri. În 1674, lui Richard i s-a alăturat fratele său John, care a fost de acord să
părăsească Yorkshire pentru a-și scurta condamnarea la închisoare pe care o primise pentru predicarea credinței sectei quakerilor. Când corabia lui William Penn, Welcome, a plutit în aval pe fluviul Delaware în 1682, John a fost unul dintre puținii europeni care au salutat-o.
