pe prințesa captivă Toadstool. În toate cele 32 de niveluri, Mario stă în fața „unui zid invizibil”, cum se numește în limbajul jocurilor, care nu-i permite să
meargă înapoi. Nu există întoarcere, ci doar înaintare –
pentru Mario și pentru Luigi, pentru mine și pentru voi.
Viața se derulează doar într-o direcție, în direcția timpului, și, indiferent cât de departe am reuși să
ajungem, zidul acela invizibil va fi mereu în spatele nostru, izolându-ne de trecut, împingându-ne în necunoscut. Un puști care crește într-un orășel din
Carolina de Nord, în anii 1980, trebuie să înțeleagă de undeva ce înseamnă moartea, așa că de ce nu de la doi frați italieni, imigranți și instalatori, care se dau în vânt după ciupercile din canalizări?
Într-o bună zi, multutilizata mea dischetă Super Mario Bros nu s-a mai încărcat, oricât am suflat în ea. Asta trebuia să faci pe atunci. Sau asta credeam noi că trebuie să faci: să sufli în partea ei deschisă, pentru a o curăța de praf, resturi și păr de animale de companie, adică de toată mizeria care tindea să se acumuleze acolo. Dar, oricât de mult am suflat, atât în dischetă, cât și în fanta pentru dischetă a consolei, ecranul televizorului a rămas întunecat. Uneori, pe mijlocul lui apăreau câteva linii unduitoare în plus, dar nu erau deloc liniștitoare.
Privind retrospectiv, probabil că era vorba doar despre o deformare a pinilor conectori, dar, ținând seama că puștiul de șapte ani care eram pe atunci nici măcar nu știa ce însemnau pini conectori, am fost frustrat și disperat. Ba mai rău, tata tocmai plecase în delegație cu Paza de Coastă și nu putea să mă ajute să
rezolv problema decât după două săptămâni. Nu știam niciun fel de șiretlicuri sau de conducte de călătorit prin timp în stilul Mario, în care să mă afund, pentru ca săptămânile acelea să treacă mai repede, așa că m-am hotărât să repar singur defecțiunea. Știam că tata va fi impresionat dacă reușeam. M-am dus în garaj să caut
trusa din metal cenușiu în care își ținea sculele.
Am considerat că, pentru a înțelege ce se defectase, mai întâi trebuia să demontez totul. Practic, copiam sau încercam să copiez gesturile tatei când stătea la masa din bucătărie, unde repara videorecorderul sau casetofonul – cele două mașinării din casă care, în ochii mei, semănau cel mai bine cu consola Nintendo. Mi-a luat aproape o oră să demontez consola, mâinile mele mici și necoordonate străduindu-se să învârtă o șurubelniță cu cap plat în șuruburile cu cap în cruce, însă într-un final am reușit.
Exteriorul consolei era gri monocrom mat, dar în interior exista o explozie de culori. Părea că un curcubeu de fire și de sclipiri argintii și aurii ieșea din placa de circuite verde-brotac. Am strâns câteva chestii pe undeva, am slăbit câteva chestii altundeva – mai mult sau mai puțin la întâmplare – și am suflat pe fiecare piesă. După aceea le-am șters pe toate cu un prosop de hârtie. A trebuit apoi să suflu din nou pe placa de circuite, pentru a îndepărta bucățelele de hârtie care se lipiseră de ceea ce acum știu că erau pinii.
După ce am terminat curățarea și reparațiile, a venit momentul reasamblării. Poate că labradorul nostru auriu, Treasure, înghițise unul dintre șuruburile minuscule sau poate că acesta se pierduse pur și simplu pe covor sau sub canapea. Și probabil că nu pusesem
toate piesele înapoi exact așa cum le găsisem, pentru că
abia încăpeau în carcasa consolei. Capacul se deschidea întruna și am apăsat pe el, așa cum încerci să închizi o valiză ce conține prea multe obiecte. Într-un final, capacul s-a fixat, însă doar pe o latură. Latura opusă se ridicase și când am încercat s-o apăs, ca să închid capacul, s-a ridicat prima latură. Am tot apăsat ba într-o parte, ba în cealaltă, până am renunțat și am băgat consola în priză.
Am apăsat apoi pe butonul de pornire și… nimic. Am apăsat pe butonul Reset și… nimic. Erau singurele două
butoane de pe consolă. Înainte de reparațiile mele, ledul de lângă butoane strălucea mereu roșu-închis, dar acum până și el se stinsese. Consola tăcea, deformată și inutilă, și am simțit un val de vinovăție și de teamă.
Când avea să revină din deplasarea lui, tata n-avea să
fie mândru de mine: urma să-mi sară pe cap ca o ciupercă Goomba din Super Mario, totuși nu de violența lui mă temeam, ci mai degrabă de dezamăgirea lui.
Pentru colegii săi, tata era un maestru în sisteme electronice, care se specializase în avionică. Pentru mine, era un savant casnic nebun, care încerca să repare totul de unul singur: prize electrice, mașini de spălat vase, boilere și aparate de aer condiționat. Eu îl ajutasem de câte ori mă lăsase și cu ocaziile acelea ajunsesem să cunosc atât plăcerile fizice ale muncii
manuale, cât și plăcerile intelectuale ale mecanicii de bază, alături de principiile fundamentale ale electronicii
– deosebirile dintre tensiune și curent sau dintre putere și rezistență. Fiecare treabă de care ne apucam împreună se încheia fie printr-o reparație reușită, fie printr-o înjurătură, când tata lua aparatul care nu putuse fi reparat și îl arunca în cutia de carton a obiectelor ce nu puteau fi îmblânzite. Nu-l judecasem niciodată pentru eșecuri – întotdeauna fusesem prea impresionat de faptul că el cutezase pur și simplu să
riște încercarea respectivă.
Când s-a întors acasă și a aflat ce făcusem cu NES, nu s-a înfuriat, spre marea mea surprindere. N-a fost nici tocmai încântat, dar a dat dovadă de răbdare. Mi-a explicat că înțelegerea motivelor și a felurilor pentru care ceva mersese prost era la fel de importantă ca înțelegerea componentei care se stricase: dacă înțelegeai de ce și cum, puteai împiedica repetarea defecțiunii. Mi-a arătat, pe rând, toate părțile consolei, explicând nu numai ce erau, ci și ce rol jucau și cum interacționau cu celelalte piese pentru a contribui la funcționarea corectă
a aparatului. Numai analizând părțile individuale ale unui mecanism, puteai determina dacă designul lui era cel mai eficient pentru a-și atinge scopul. Dacă era cel mai eficient și doar funcționa defectuos, atunci îl reparai. În caz contrar, operai modificări pentru a-l
îmbunătăți. Potrivit tatei, acela era unicul protocol adecvat pentru reparații și nimic din el nu era opțional; de fapt, aceea era responsabilitatea fundamentală pe care o aveai față de tehnologie.
Ca toate lecțiile tatei, și aceasta a avut aplicații largi dincolo de sarcina noastră imediată. În esență, a fost o lecție despre principiul încrederii în sine, despre care tata insista că America îl uitase la un moment aflat între propria lui copilărie și copilăria mea. În SUA înlocuirea unei mașini stricate cu un model mai nou costa de obicei mai puțin decât reparația ei de către un specialist, care, în sine, costa de obicei mai puțin decât să cumperi tu însuți piesele și să încerci reparația. Acest lucru garanta practic tirania tehnologică, perpetuată nu doar de tehnologie, ci și de ignoranța tuturor celor care o foloseau zilnic și totuși nu reușeau s-o înțeleagă.
Refuzul de a te informa despre funcționarea de bază și despre întreținerea echipamentului de care depindeai însemna acceptarea pasivă a tiraniei respective și aprobarea termenilor ei: când echipamentul îți funcționează, vei lucra, dar când încetează să
funcționeze, vei înceta și tu să lucrezi. Vei deveni sclavul sclavilor tăi.
S-a dovedit că probabil rupsesem doar un contact lipit, dar pentru a afla exact care dintre ele, tata dorea să
utilizeze echipamente speciale de testare la care avea
acces în laboratorul lui din baza Pazei de Coastă.
Presupun că ar fi putut aduce echipamentul respectiv acasă, însă, din motive necunoscute, a preferat să mă ia cu el în laborator. Cred că a vrut doar să mi-l arate.
Considerase că eram pregătit pentru așa ceva.
Nu eram însă pregătit. Nu fusesem niciodată într-un loc atât de impresionant. Nici biblioteca nu era așa. Nici chiar magazinul de electronice Radio Shack din Lynnhaven Mall. Îmi amintesc cel mai bine monitoarele. Laboratorul în sine era slab iluminat și pustiu și avea culorile standard alb și bej din clădirile guvernamentale, dar, chiar înainte ca tata să aprindă
lumina, am fost fascinat de strălucirea pulsatilă a verdelui electric. „De ce sunt așa de multe televizoare în locul ăsta?” a fost primul meu gând, după care a urmat:
„De ce sunt toate reglate pe același canal?” Tata mi-a explicat că nu erau televizoare, ci computere și, deși mai auzisem cuvântul înainte, nu știam ce însemna. Cred că
inițial am presupus că ecranele – monitoarele – erau computerele în sine.
Tata a început să mi le arate, unul câte unul, și a încercat să-mi explice ce făceau: unul procesa semnalele radar, altul redirecționa transmisiunile radio, iar un altul simula sistemele electronice de la bordul avionului. Nu voi pretinde că am înțeles nici măcar jumătate din explicații. Computerele respective erau
mai avansate decât aproape tot ce se folosea pe atunci în sectorul privat, depășindu-mi imaginația. Sigur că
