— De ce?
— Se numește impozit, mi-a explicat. Din tot ce cumpărăm, trebuie să plătim 3% statului.
— Și ce face statul cu banii ăștia?
— Îți plac șoselele, băiete? Îți plac podurile? m-a întrebat. Statul folosește banii ăștia pentru a le repara.
Statul folosește banii ăștia pentru a aduce cărți în bibliotecă.
La un moment dat, după o vreme, m-am temut că
aptitudinile mele matematice în dezvoltare dăduseră
greș, pentru că sumele efectuate în minte nu se potriveau cu cele afișate de casa de marcat. Mama mi-a explicat din nou:
— A crescut impozitul pe vânzări. Acum trebuie să
adaugi 4%.
— Deci acum biblioteca va primi și mai multe cărți?
am întrebat.
— Să sperăm, mi-a răspuns.
Bunica locuia la câteva străzi de noi, vizavi de moara
de furaje și semințe și un nuc pecan uriaș. După ce-mi înnodam cămașa pentru a o umple cu nucile căzute, intram în casa ei și mă întindeam pe carpeta de lângă
rafturile lungi și joase, pline cu cărți. Tovarășele mele obișnuite erau Fabulele lui Esop și, poate preferata mea, Mitologia de Bulfinch. Dădeam pagină după pagină, oprindu-mă doar pentru a sparge câteva nuci, în timp ce savuram povești despre cai înaripați, labirinturi complicate și gorgone cu șerpi în loc de păr, care-i transformau pe muritori în stane de piatră. Eram profund impresionat de Odiseu și-mi plăceau destul de mult Zeus, Apollo, Hermes și Atena, dar cred că cel mai mult l-am admirat pe Hefaistos, zeul urât al focului, al vulcanilor, al fierarilor și al tâmplarilor, zeul celor cărora le plăcea să meșterească. Eram mândru că știam să-i scriu corect numele grecesc și că mai știam că
numele său din mitologia romană, Vulcan, fusese folosit pentru planeta de origine a lui Spock din Star Trek. Nu am uitat niciodată premisa fundamentală a panteonului greco-roman. În vârful unui munte, se afla un grup de zei și de zeițe care își petreceau majoritatea existenței lor infinite luptându-se între ei și spionându-i pe oameni.
Ocazional, când observau ceva care îi interesa sau îi nemulțumea, ei se deghizau în miei, lebede și lei și coborau de pe Olimp pentru a investiga și a interveni.
Adesea intervențiile se terminau prin dezastre – cineva
se îneca, era lovit de trăsnet sau era transformat într-un copac –, de câte ori nemuritorii căutau să-și impună
voința și să se amestece în treburile muritorilor.
Odată am deschis o versiune ilustrată a legendelor despre regele Arthur și cavalerii lui și m-am trezit citind despre alt munte legendar, aflat însă în Țara Galilor.
Acesta slujise ca fortăreață a gigantului tiranic Rhitta Gawr, care refuza să accepte că vremea domniei lui trecuse și că pe viitor lumea va fi condusă de regi umani, pe care îi considera firavi și slabi. Hotărât să se mențină la putere, el a coborât de pe vârful muntelui și a atacat regat după regat, învingându-le armatele. Întrun final a reușit să-i înfrângă și să-i ucidă pe toți regii Țării Galilor și ai Scoției. După ce-i omora, le tundea bărbile, din care și-a țesut o mantie pe care o purta ca pe un trofeu hidos. Apoi s-a hotărât să-l provoace pe cel mai puternic rege al Britaniei, Arthur, oferindu-i posibilitatea să aleagă: fie Arthur își tundea singur barba și se preda, fie Rhitta Gawr avea să-l decapiteze și să-i tundă el însuși barba. Înfuriat pe aroganța lui, Arthur a pornit spre fortăreața de pe munte a lui Rhitta Gawr. Regele și gigantul s-au întâlnit pe vârful cel mai înalt și s-au luptat zile întregi, până ce Arthur a fost rănit grav. Tocmai când Rhitta Gawr l-a apucat de păr și se pregătea să-i taie capul, Arthur a apelat la o ultimă
fărâmă de putere și și-a înfipt sabia faimoasă în ochiul
gigantului, care a căzut mort. Arthur și cavalerii săi au început să ridice apoi un tumul funerar peste cadavrul lui Rhitta Gawr, dar nu au apucat să termine pentru că
a început să ningă. În timp ce se îndepărtau, mantia din bărbi a gigantului, pătată de sânge, a devenit perfect albă.
Muntele a fost numit Snaw Dun, care, explica o notă
de subsol, însemna „zăpadă” în engleza veche. Astăzi Snaw Dun se numește muntele Snowdon. Este un vulcan de mult stins și, de asemenea, cel mai înalt vârf din Tara Galilor, cu altitudinea de 1085 m. Îmi amintesc perfect ce am simțit când mi-am întâlnit numele în contextul acela – a fost palpitant iar ortografia arhaică
mi-a oferit prima înțelegere concretă că lumea era mai bătrână decât mine, chiar mai bătrână decât părinții mei. Asocierea numelui cu faptele eroice ale lui Arthur, Lancelot, Gawain, Percival, Tristan și ceilalți cavaleri ai Mesei Rotunde m-a umplut de mândrie… până când am aflat că faptele acelea nu erau istorie, ci legendă.
După câțiva ani, cu ajutorul mamei, am scotocit prin bibliotecă în speranța de a separa legenda de adevăr.
Am aflat despre castelul Stirling din Scoția că fusese rebotezat Snowdon în onoarea acelei victorii a lui Arthur, ca parte a unei încercări a scoțienilor de a-și susține pretenția la tronul Angliei. Realitatea, după cum am aflat, este aproape întotdeauna mai confuză și mai
puțin măgulitoare decât am vrea, dar adesea și, în mod ciudat, mai bogată decât miturile.
La momentul descoperirii adevărului despre Arthur, mă obseda deja de mult un tip nou și diferit de poveste, sau un tip nou și diferit de a spune povești. În 1989, de Crăciun în casa noastră a apărut o consolă Nintendo.
Aparatul acela în două nuanțe de gri m-a fascinat în asemenea măsură, încât, alarmată, mama mi-a impus o regulă: puteam închiria un joc nou doar dacă terminam de citit o carte. Jocurile erau scumpe și, după ce le puteam termina cu ochii închiși pe cele care însoțiseră
consola – o singură dischetă care combina Super Mario Bros și Duck Hunt –, eram dornic de alte provocări.
Singura problemă era că, la șase ani, nu puteam citi atât de repede, pe cât puteam termina un joc. Era timpul pentru alt hacking nevinovat. Am început să vin de la bibliotecă cu cărți mai scurte și cu cărți pline de imagini.
Erau enciclopedii vizuale despre invenții, cu desene nebunești de velocipede și de dirijabile, și cărți de benzi desenate, despre care abia mai târziu mi-am dat seama că erau versiuni prescurtate, pentru copii, ale romanelor lui Jules Verne și ale lui H.G. Wells.
Însă NES – Nintendo Entertainment System, un sistem pe 8 biți lipsit de fiabilitate, dar genial – a însemnat adevărata mea educație. Din The Legend of Zelda, am învățat că lumea este în esență un puzzle, de
la Mega Man, am aflat că dușmanii mă pot învăța multe, iar Duck Hunt, ei bine, Duck Hunt m-a învățat că, chiar dacă cineva râde de eșecurile tale, nu înseamnă că
trebuie să-l împuști în față. În cele din urmă totuși, Super Mario Bros a fost cel care mi-a oferit lecția care a rămas, poate, cea mai importantă din viața mea. Vorbesc cu toată sinceritatea și vă rog, de asemenea, să mă ascultați cu toată seriozitatea. Super Mario Bros, ediția 1.0, este poate capodopera supremă a jocurilor side-scroller, cu derulare laterală. Când jocul începe, Mario stă în extremitatea stângă a legendarului ecran de deschidere și nu poate merge decât într-o singură direcție: se poate deplasa numai spre dreapta, pe măsură ce peisaje și inamici noi vin spre el dintr-acolo. Trece prin opt lumi cu câte patru niveluri fiecare, toate guvernate de limite de timp, până ajunge la Bowser cel rău și o eliberează
