A ciocănit în geam.
— A trecut ora ta de culcare, băiete. Ești încă treaz?
Mi-am ținut respirația.
Pe neașteptate, el a deschis fereastra, s-a aplecat în
dormitorul meu, m-a ridicat – cu pătură cu tot – și m-a tras în cămăruță. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât picioarele mele nici n-au atins covorul.
Înainte de a-mi da seama, stăteam în poala tatei, în calitate de copilot. Eram prea mic și prea încântat ca să-mi dau seama că joystickul pe care mi-l dăduse nu era conectat. Tot ce conta era că zburam alături de tata.
2.
Zidul invizibil
Elizabeth City este un oraș portuar pitoresc, de dimensiuni medii, cu centrul istoric relativ intact. La fel ca majoritatea al așezărilor americane timpurii, s-a dezvoltat în jurul apei, în acest caz, în jurul râului Pasquotank, al cărui nume este deformarea engleză a unui cuvânt algonquin care înseamnă „unde se ramifică
albia”. Râul curge din golful Chesapeake, prin mlaștinile de la granița dintre statele Virginia și Carolina de Nord și se varsă în Albemarle Sound alături de Chowan, Perquimans și alte râuri. De câte ori mă
gândesc la alte direcții pe care le-ar fi putut lua viața mea, îmi amintesc de bazinul acesta hidrografic: indiferent de cursul pe care apa călătorea de la izvor, ajungea la aceeași destinație.
Familia mea fusese dintotdeauna legată de mare, mai
ales cei din partea mamei, care se trăgea direct din
„părinții pelerini”; primul ei strămoș pe aceste țărmuri a fost John Alde n, dogarul de pe Mayflower. El s-a căsătorit cu una dintre pasagere, Priscilla Mullins, care se bucura de atributul îndoielnic de a fi singura fată de vârsta măritișului de la bord și, prin urmare, singura fată de vârsta măritișului din prima generație a coloniei Plymouth.
Căsătoria dintre John și Priscilla, oficiată de Ziua Recunoștinței, a fost cât pe ce să nu aibă loc din cauza intervenției comandantului coloniei Plymouth, Myles Standish. Iubirea lui pentru Priscilla, respingerea lui și căsătoria ei cu John au devenit baza unei opere literare la care s-a făcut referire pe toată durata copilăriei și a adolescenței mele, The Courtship of Miles Standish de Henry Wadsworth Longfellow (el însuși descendent din Alden-Mullins):
„În cameră nu se-auzea nimic, doar pana grăbită a tânărului.
Scriind de zor epistole importante, care să plece cu Mayflower,
Gata să pornească-n ziua următoare sau cel târziu a doua zi, cu voia Domnului!
Spre casă, pline cu relatările despre iarna aceea cumplită,
Epistole scrise de Alden și pline de numele Priscilla, Pline de numele și faima fecioarei puritane Priscilla!”
Elizabeth, fiica lui John și a Priscillei, a fost primul copil născut în Noua Anglie din „părinți pelerini”.
Mama, al cărei nume de botez este tot Elizabeth, prescurtat Wendy, descinde direct din ea, însă, fiindcă
descendența este aproape exclusiv pe linie feminină, numele de familie s-au schimbat în fiecare generație: o Alden s-a măritat cu un Pabodie, fiica lor s-a măritat apoi cu un Grinnell, a căror fiică s-a măritat cu un Stephens, iar fata acestora s-a măritat cu un Jocelin.
Acești strămoși navigatori ai mei au călătorit în lungul coastei din actualul stat Massachusetts către Connecticut și New Jersey – urmând rutele comerciale regulate și ocolind pirații între Colonii și Caraibe –, până când, odată cu Războiul de Independență, spița Jocelin s-a stabilit în Carolina de Nord.
Amaziah Jocelin, care-și mai scria numele și Amasiah Josselyn, alături de alte variante, a fost corsar și erou de război. În calitate de căpitan al barchentinei cu zece tunuri The Firebrand, a apărat Cape Fear și chiar a fost creditat pentru asta. În urma dobândirii independenței de către americani, Jocelin a devenit agentul marinei americane, adică ofițerul de intendență, din Port of Wilmington, unde a înființat prima Cameră de Comerț
a orașului, pe care a numit-o, în mod amuzant, Oficiul de Informații. Neamul Jocelin și urmașii săi – neamurile Moore, Hali, Meyland, Howell, Steven, Reston și Stokley –, toți din partea mamei, au luptat în toate războaiele din istoria Americii, de la Războiul de Independență și Războiul Civil (în care cei din spița caroliniană au luptat pentru Confederație împotriva rudelor din Noua Anglie/Uniunea), până la ambele războaie mondiale. Familia mea a răspuns întotdeauna chemării datoriei.
Bunicul meu matern, căruia îi spun Pop, este mai bine cunoscut drept contraamiralul Edward J. Barrett. La nașterea mea, era adjunctul șefului diviziei de inginerie aeronautică din Paza de Coastă, Washington. Avea să
ocupe diverse posturi de conducere în diviziile de inginerie și de operațiuni, de la Governors Island, New York City, până la Key West, statul Florida, unde a fost director al Joint Interagency Task Force East (un grup de acțiune multinațional și multiagenții, condus de Paza de Coastă, dedicat stopării traficului de stupefiante în Caraibe). Nu-mi dădeam seama cât de mult urca Pop pe scara ierarhică, dar știam că
ceremoniile de instalare la conducere deveneau cu timpul tot mai elaborate, cu discursuri mai lungi și torturi mai mari. Îmi amintesc de suvenirul pe care mi l-a dăruit un artilerist la o asemenea ceremonie: tubul
unui proiectil de 40 mm, cald încă și mirosind ca pucioasa iadului, care tocmai fusese tras într-o salvă în cinstea lui Pop.
La nașterea mea, tata era maistru principal în Centrul de Pregătire Tehnică al Aviației Pazei de Coastă din Elizabeth City, unde întocmea programe de instruire și preda cursuri de electronică. Pleca frecvent în delegații, lăsând-o pe mama acasă să ne crească pe mine și pe sora mea. Pentru a ne învăța să fim responsabili, mama ne trasa anumite sarcini; ca să ne învețe să citim, ne-a etichetat toate sertarele în funcție de conținutul lor: ȘOSETE, CHILOȚI. Ne suia în căruciorul nostru Red Flyer și ne ducea la biblioteca locală, unde mergeam direct în secțiunea mea preferată, pe care o numisem
„Mașini mari”. De fiecare dată când mama mă întreba dacă mă interesa vreo „Mașină mare” anume, eram de neoprit:
— Autobasculantele și compresoarele și stivuitoarele și macaralele și…
— Asta-i tot, băiete?
— Ah, ziceam eu, și betonierele și buldozerele și…
Mamei îi plăcea să-mi dea probleme matematice.
La K-Mart sau la Winn-Dixie, ea mă lăsa să aleg cărți și machete de mașini și camioane și mi le cumpăra, dacă
puteam să calculez în minte suma prețurilor lor. În decursul copilăriei, ea a continuat să sporească gradul
de dificultate al problemelor, cerându-mi mai întâi să
estimez și să rotunjesc la o valoare întreagă în dolari, apoi cerându-mi valoarea exactă în dolari și în cenți, pentru ca în final să-mi ceară să calculez 3% din suma respectivă și s-o adun la total. Țin minte că ultima cerință m-a derutat – nu partea aritmetică, cât mai degrabă motivul.
