volumului
de
informații
imediat
disponibile, încât nu sunt sigur că eram în stare să spun unde se termina un subiect și începea altul. Un curs rapid despre construirea propriului tău computer a dus
la un curs rapid despre arhitectura procesorului, cu incursiuni secundare în informații despre arte marțiale, arme, mașini sport și – dezvăluire completă – materiale porno, soft și goth.
Uneori aveam senzația că trebuia să aflu totul și nu intenționam să mă deconectez până atunci. Părea că aș
fi fost într-o cursă cu tehnologia, la fel cum unii dintre adolescenții din jurul meu erau într-o cursă unul cu altul pentru a vedea cine crește cel mai mult sau cui îi răsare primul tulei pe obraz. La școală eram înconjurat de copii, mulți proveniți din țări străine, care încercau pur și simplu să fie acceptați în comunitate și depuneau eforturi enorme pentru a părea cool, pentru a ține pasul cu moda. Dar să ai cea mai recentă șapcă No Fear și să
știi cum să-i îndoi cozorocul era ceva pueril –
literalmente, pueril – prin comparație cu ce făceam eu.
Era atât de solicitant să țin pasul cu toate site-urile și tutorialele de instruire pe care le urmăream, încât am început să le port pică părinților când – ca răspuns la o notă proastă sau la o consemnare după ore la școală –
mă obligau să mă despart de computer seara. Nu puteam suporta revocarea acelor privilegii și mă
deranja gândul că, în fiecare clipă în care nu eram online, apăreau și mai multe materiale pe care aveam să
le ratez. După repetate avertizări părintești și amenințări cu interdicția de a-mi părăsi camera, am
cedat într-un final, am tipărit fișierele pe care le citeam și am adus în pat paginile scoase la imprimanta cu ace.
Continuam să studiez pe hârtie până când părinții mei se culcau, după care mă strecurăm afară pe întuneric, atent la ușa scârțâitoare și la podeaua ce trosnea lângă
scară. Nu aprindeam lumina și, orientându-mă doar după strălucirea screensaverului, porneam computerul și intram online, apăsând o pernă pe aparat pentru a înăbuși tonul de apel al modernului și șuieratul tot mai intens al conectării sale.
Cum să-i explic cuiva care n-a trăit pe atunci? Cititorii mai tineri, cu standardele lor mai tinere, ar putea crede că internetul nou-născut era mult prea lent, că web-ul nou-născut era prea urât și lipsit de divertisment. S-ar înșela însă profund. Pe atunci, a fi online însemna altă
viață, considerată de cei mai mulți ca separată și distinctă de Viața Reală. Virtualul și realul încă nu fuzionaseră. Și rămânea în seama fiecărui utilizator să
determine singur unde se termina una și începea cealaltă.
Tocmai asta era atât de inspirator: libertatea de a imagina ceva complet nou, libertatea de a începe. Orice i-ar fi lipsit lui Web 1.0 ca ușurință în utilizare și ca sensibilitate creativă era compensat din plin de încurajarea experimentării și a originalității exprimării și de accentul pus pe creativitatea individului. De
exemplu, un site Geocities tipic putea să aibă un fundal pâlpâitor, care să alterneze între verde și albastru, cu textul alb derulându-se ca o grafică exclamativă pe mijloc – Citește asta mai întâi!!! – sub un .gif de hamster dansator. Însă pentru mine toate aceste aspecte lipsite de eleganță ale unei producții de amatori indicau doar faptul că inteligența călăuzitoare de la baza site-ului era umană și unică. Profesorii de informatică și inginerii de sisteme, absolvenții de engleză și economiștii politici, care se străduiau să respire pe gură, neauziți, în timp ce lucrau din subsoluri, erau foarte încântați să-și împărtășească cercetările și convingerile – nu pentru recompense financiare, ci doar pentru a câștiga adepți ai cauzei lor. Iar pe mine mă interesau cauzele acelea, indiferent dacă erau MS-DOS sau Mac OS, diete macrobiotice sau desființarea impozitului pe venit. Mă
interesau, fiindcă ei erau entuziaști. Multe dintre persoanele acelea străine și sclipitoare puteau fi chiar contactate și erau încântate să-mi răspundă la întrebări prin intermediul formularelor („dați clic pe acest hyperlink sau copiați adresa și lipiți-o în browser”) și al adreselor de e-mail (@usenix.org, @frontier.net) de pe site-urile lor.
Odată cu apropierea noului mileniu, lumea online avea să devină tot mai centralizată și mai consolidată, deoarece atât guvernele, cât și companiile și-au
accelerat încercările de a interveni în ceea ce fusese dintotdeauna o relație fundamentală între egali. Totuși, pentru o scurtă și minunată perioadă – o perioadă care, din fericire pentru mine, a coincis aproape exact cu adolescența – , internetul a fost în majoritate creat de oameni și pentru oameni. Scopul său a fost de a ilumina, nu de a monetiza, și era administrat mai degrabă de un set provizoriu de norme colective ce sufereau mutații permanente, decât de termenii de utilizare a serviciilor, abuzivi și global aplicabili. Chiar și azi eu consider că
mediul online din anii 1990 a fost anarhia cea mai plăcută și de succes de care am avut parte vreodată.
Eram implicat mai ales în sistemele de avizier electronic bazate pe web, așa-numitele BBS-uri, Bulletin-Board Systems. Pe ele puteai să-ți alegi un nume de utilizator și să scrii orice mesaj doreai să
postezi, fie adăugându-l la o discuție preexistentă din cadrul unui grup, fie începând o discuție nouă. Absolut toate mesajele ce răspundeau postării tale erau după
aceea organizate pe thread-uri. Ca o comparație, imaginați-vă cel mai lung lanț de e-mailuri în care ați fost implicat vreodată, atât doar că aici absolut toate mesajele erau publice. Existau, de asemenea, aplicații pentru chat, ca Internet Relay Chat, care oferea varianta de mesagerie instant a aceleiași experiențe, dar cu satisfacție imediată. Acolo puteai să discuți despre orice
subiect în timp real, sau cel puțin tot atât de aproape de timpul real cât o conversație telefonică, o transmisiune radio sau știrile TV.
Cea mai mare parte a mesajelor și a chaturilor mele consta în căutarea de răspunsuri la întrebări despre cum îmi
puteam
construi
propriul
computer,
iar
răspunsurile primite erau atât de bine gândite și de amănunțite, atât de generoase și de amabile, încât ar fi de neconceput în prezent. Întrebarea mea panicată
despre motivul pentru care un chipset specific, pentru care îmi economisisem alocația, nu părea să fie compatibil cu placa de bază, pe care o primisem deja cadou de Crăciun, generase o explicație de 2 000 de cuvinte și un sfat din partea unui profesor expert în computere, aflat în celălalt capăt al țării. Neconsemnat în niciun manual, răspunsul acela fusese scris în mod special pentru mine, pentru a-mi depana problemele pas cu pas, până le rezolvam. Aveam 12 ani, iar corespondentul meu era un adult necunoscut aflat hăt departe, totuși, m-a tratat ca pe un egal, pentru că
dovedisem respect pentru tehnologie. Atribui politețea aceasta, atât de îndepărtată de actualele noastre atacuri de pe rețelele de socializare, ștachetei foarte ridicate pentru intrare de atunci. La urma urmei, singurele persoane care postau pe aceste aviziere electronice erau cele care puteau fi acolo – care doreau enorm să fie acolo
–, care aveau o anumită competență și pasiune, pentru că internetul anilor 1990 nu se afla la un singur clic distanță. Erau necesare eforturi importante doar pentru a te autentifica.
