După o zi petrecută la școală sau într-un job ce putea să
pară lipsit de scop și nesatisfăcător, te simțeai de parcă
ai fi îndeplinit un serviciu util prin petrecerea serii ca tămăduitor sau ca păstor, ca alchimist protector sau ca mag. Stabilitatea relativă a universului Ultima –
dezvoltarea sa continuă în conformitate cu legi și coduri de conduită definite – asigura că fiecare „alt” avea sarcinile specifice rolului său și va fi judecat în funcție de capacitatea sau de dorința sa de a le executa și a îndeplini așteptările societății față de funcția lor.
Îmi plăceau jocurile acestea și viețile alternative pe care îmi îngăduiau să le trăiesc, deși plăcerea nu era chiar la fel de eliberatoare pentru ceilalți membri ai familiei. Se știe că jocurile, mai ales cele din gama multiplayer, consumă foarte mult timp, iar eu petreceam atâtea ore jucând Ultima, încât facturile telefonice deveniseră exorbitante și în același timp nimeni nu mai putea să ne sune. Linia era permanent ocupată. Sora mea, intrată de acum binișor în adolescentă, se înfuria când afla că din cauza vieții mele online ratase niște bârfe cruciale din liceu. Nu i-a trebuit însă mult să-și dea seama că, pentru a se răzbuna, era suficient să ridice receptorul, întrerupând astfel conexiunea cu internetul. Șuieratul modernului înceta și, înainte chiar ca ea să audă tonul de apelare normală, eu aș fi urlat din toți rărunchii de la etaj.
Dacă ați fi întrerupt la mijlocul, să zicem, citirii online a știrilor, vă puteți întoarce oricând la ele și să reluați
lectura de oriunde ați fi rămas. Dar dacă ați fi întrerupt când jucați un joc căruia nu-i puteți pune pauză și pe care nu-l puteți salva – pentru că alți o sută de mii de jucători îl joacă în același timp –, ați fi distrus. Ați putea fi cel mai tare din lume, un legendar ucigaș de dragoni, cu castelul și cu armata sa, dar după numai 30 de secunde de CONEXIUNE ÎNTRERUPTĂ, vă veți reconecta la un ecran de culoarea osemintelor, care afișează un epitaf crud: AI MURIT.
În prezent mă simt stânjenit de seriozitatea cu care priveam la vremea respectivă situația, totuși nu pot uita ce simțeam pe atunci, și anume că sora mea intenționa să-mi distrugă viața – mai cu seamă în acele ocazii în care avea grijă să-mi surprindă privirea din cealaltă
parte a camerei și să zâmbească înainte de a ridica receptorul de la parter, nu pentru că ar fi vrut să dea un telefon, ci doar pentru a-mi aminti cine era șeful.
Părinții noștri se săturaseră în asemenea măsură de țipetele și de certurile noastre, încât au făcut ceva necaracteristic de indulgent. Au schimbat planul de tarifare pe internet de la plata pe minut la o sumă fixă
pentru acces nelimitat și au instalat a doua linie telefonică.
Pacea a revenit surâzând larg în căminul nostru.
5.
Hacking
Toți adolescenții sunt hackeri. Trebuie să fie așa, fie și numai pentru că circumstanțele vieții lor sunt insuportabile. Ei se cred adulți, dar adulții îi consideră
copii.
Amintiți-vă, dacă puteți, propriii ani de adolescență.
Ați fost, de asemenea, hacker, pun prinsoare, dispus să
faceți orice pentru a vă sustrage supravegherii părinților. Practic, nu mai doreați să fiți tratat ca un copil.
Sunt sigur că vă amintiți ce ați simțit când orice individ mai vârstnic și mai masiv a încercat să vă
controleze, de parcă vârsta și mărimea ar fi totuna cu autoritatea. Într-un moment sau altul, părinții, profesorii, antrenorii, șefii de cercetași și preoții vor fi profitat de pozițiile lor pentru a vă invada viața privată, a vă impune așteptările lor asupra viitorului vostru și a vă sili să vă conformați unor standarde expirate. Ori de câte ori adulții aceia v-au înlocuit speranțele, visurile și dorințele cu ale lor, au făcut-o, după cum afirmau ei,
„pentru binele vostru” sau „cu cele mai bune intenții”.
Și, deși uneori asta era adevărat, toți ne amintim și vremurile când n-a fost așa, când „pentru că așa am spus eu” nu era suficient și „o să-mi mulțumești într-o
bună zi” suna găunos. Dacă ați fost vreodată adolescent, v-a fost cu siguranță adresat unul dintre clișeele acestea și astfel ați simțit pe propria piele ce înseamnă să fii de partea perdantă a dezechilibrului de puteri.
Creșterea înseamnă înțelegerea măsurii în care existența ți-a fost guvernată de sisteme de reguli, linii directoare vagi și norme tot mai insuportabile care ți-au fost impuse fără consimțământul personal și care pot fi modificate pe neașteptate. Au existat chiar și unele reguli despre care n-ați aflat decât după ce le-ați încălcat.
Dacă ați semănat cu mine, ați fost scandalizat.
Dacă ați semănat cu mine, ați fost scund, slăbuț și cu o maturitate în gândire superioară vârstei, astfel că
după vârsta de zece ani ați început să vă puneți întrebări despre politică.
În școală, ni s-a spus că, potrivit sistemului politic american, cetățenii consimt prin vot să fie guvernați de egalii lor. Aceasta este democrația. Dar, cu siguranță, democrația nu se aplica la orele mele de istorie SUA, unde, dacă eu și colegii mei de clasă am fi votat, domnul profesor Martin ar fi rămas fără loc de muncă. În schimb, domnul Martin făcea regulile pentru istoria SUA, doamna Evans făcea regulile pentru engleză, domnul Sweeney făcea regulile pentru știință, domnul Stockton făcea regulile pentru matematică și toți
profesorii aceia modificau întruna regulile respective în propriul lor beneficiu și pentru maximizarea propriei lor puteri. Dacă un profesor nu voia să te lase la baie, trebuia să te ții cât puteai. Dacă un profesor promitea o vizită la Institutul Smithsonian, dar apoi o anula pentru o infracțiune imaginară, el nu oferea nicio explicație în afară de invocarea vastei sale autorități și a menținerii ordinii cuvenite. Încă de atunci mi-am dat seama că
orice opoziție față de sistem va fi dificilă, nu în ultimul rând fiindcă schimbarea regulilor sale pentru a servi intereselor majorității implică a-i convinge pe autorii regulilor să se pună ei înșiși, deliberat, în dezavantaj.
Acesta este, în cele din urmă, viciul de formă esențial sau defectul de design integrat în mod intenționat în toate sistemele, atât în politică, cât și în știința computerelor: cei care creează regulile nu au niciun stimulent de a acționa împotriva lor înșiși.
Ceea ce m-a convins că școala, cel puțin, era un sistem ilegitim a fost faptul că ea nu recunoștea nicio disidență
legitimă. Mi-aș fi putut pleda cazul până îmi pierdeam vocea sau puteam accepta pur și simplu că de fapt nu avusesem niciodată o voce.
Și totuși tirania binevoitoare a scolii, la fel ca toate tiraniile, are o durată de viață limitată. La un moment dat, negarea instituției devine o autorizație pentru a te împotrivi, deși este caracteristic adolescenței să
confunde împotrivirea cu evadarea sau chiar cu violența. Cele mai obișnuite supape de eliberare pentru un adolescent rebel erau inutile pentru mine, fiindcă
eram prea cool pentru vandalism și insuficient de cool pentru droguri. (Până în ziua de azi, nu m-am îmbătat niciodată și nici n-am fumat.) în schimb, am început hackingul, care rămâne modul cel mai sănătos, mintal și fizic, și cel mai educativ pe care îl cunosc prin care copiii pot să-și afirme autonomia și să se adreseze adulților de pe poziții egale.
Ca majoritatea colegilor mei, nu-mi plăceau regulile, dar mă temeam să le încalc. Știam cum funcționa sistemul: vorbeai în clasă, căpătai un avertisment; trimiteai un bilețel în clasă, erai consemnat după ore; lăsai pe cineva să copieze după tine la examen, chiar dacă n-o făceai în mod deliberat, căpătai două
consemnări, iar cel care copia era exmatriculat temporar.
Aceasta
