Odată, un BBS pe care mă aflam a încercat să
coordoneze întâlniri neprotocolare, în carne și oase, ale membrilor săi din toată tara: în DC, în New York, la Consumer Electronics Show din Las Vegas. După ce am fost presat destul de insistent să particip – și mi s-au promis seri extravagante cu mâncare și băutură într-un final le-am spus tuturor ce vârstă aveam. Mi-a fost teamă că unii dintre corespondenții mei ar putea înceta să interacționeze cu mine, dar, dimpotrivă, au devenit și mai încurajatori. Mi-au fost trimise actualizări de la târgul de electronice și imagini din catalogul său; un tip s-a oferit să-mi expedieze prin poștă, gratuit, computere second-hand pentru piese.
Chiar dacă le-am spus celor de pe BBS vârsta mea reală, nu le-am spus niciodată numele meu adevărat, pentru că una dintre cele mai mari plăceri oferite de platformele acestea consta în faptul că acolo nu trebuia să fiu cine eram în realitate. Puteam fi oricine.
Anonimatul sau pseudonimele aduceau armonie în toate relațiile, corectându-le dezechilibrele. Puteam să
mă ascund sub orice poreclă, sau „nym”, așa cum erau
numite, și să devin brusc o versiune mai vârstnică, mai înaltă și mai masculină a mea. Puteam chiar să am avataruri multiple. Am profitat de această caracteristică
și am pus întrebările pe BBS-uri, pe care le simțeam mai amatoricești, utilizând de fiecare dată alt pseudonim.
Abilitățile mele în lumea computerelor se îmbunătățeau atât de rapid încât, în loc să fiu mândru de progresul înregistrat, am fost stânjenit de ignoranța mea anterioară
și am dorit să mă distanțez de ea. Am vrut să mă despart de mine. Doream să încetez orice asocieri între diversele mele avataruri. Îmi spuneam că squ33ker fusese de-a dreptul
stupid
când
„el”
întrebase
despre
compatibilitatea chipseturilor, cu mult timp în urmă, miercurea trecută.
În ciuda acestui etos cooperativ, de cultură liberă, colectivă, nu intenționez să pretind că pe atunci concurența nu era nemiloasă sau că populația – aproape uniform
masculină,
heterosexuală
și
încărcată
hormonal – n-a erupt, ocazional, în certuri meschine și crude. Dar în absenta unor nume adevărate, cei care pretindeau că te urăsc nu erau oameni adevărați. Ei nu știau nimic despre tine dincolo de ceea ce argumentaseși și de felul cum argumentaseși. Dacă, sau mai degrabă când, unul dintre argumentele tale provocase mânie online, puteai să-ți lepezi pur și simplu numele acela fals și să-ți asumi altă mască, sub
acoperirea căreia te-ai fi putut alătura chiar și năvalei mimetice, lovindu-ți avatarul abandonat de parcă ar fi fost un străin. Nu vă pot spune ce ușurare era uneori să
procedezi așa.
În anii 1990, internetul încă nu căzuse victimă celei mai mari nelegiuiri din istoria digitalului: acțiunea prin care guvernele și companiile au legat, cât mai intim posibil, identitatea online a unui utilizator de identitatea sa legală offline. Copiii obișnuiau să intre online și să spună lucrurile cele mai prostești într-o zi, fără să fie nevoiți să dea socoteală pentru ele în ziua următoare. Poate că nu vi se pare mediul cel mai sănătos în care să te dezvolți, totuși, este exact unicul mediu în care poți să te dezvolți; prin asta vreau să spun că
oportunitățile disociative ale internetului timpuriu ne-au încurajat, de fapt, pe mine și pe cei din generația mea să ne schimbăm opiniile cele mai profunde, în loc să ne vârâm în tranșee și să le apărăm când erau contestate.
Această abilitate de a ne reinventa a însemnat că n-a trebuit niciodată să ne zăvorâm mintea, alegând tabere, sau să strângem rândurile de frică să nu ne afectăm ireparabil reputația. Erori ce au fost pedepsite rapid, dar și corectate rapid, au permis atât comunității, cât și
„infractorului” să continue. Pentru mine și pentru mulți, așa ceva însemna libertate.
Imaginați-vă, dacă doriți, că puteți să vă treziți în
fiecare dimineață și să vă alegeți un nume nou și un chip nou prin care să fiți cunoscut lumii.
Imaginați-vă că puteți alege o voce nouă și cuvinte noi pentru a vorbi, ca și cum „butonul internet” ar fi de fapt un buton de resetare a vieții voastre. În noul mileniu, tehnologia internetului avea să fie transformată spre obiective cu totul diferite: impunerea fidelității față de memorie, consecvență identitară și, astfel, conformism ideologic. Atunci, cel puțin pentru o vreme, ea ne-a protejat, uitându-ne abaterile și iertându-ne păcatele.
Cele mai importante prime întâlniri ale mele cu autoprezentarea online nu au fost însă pe BBS-uri, ci pe un tărâm mult mai fantastic: ținuturile și temnițele pseudofeudale ale jocurilor video de rol, RPG-urile, și în special ale MMORPG-urilor (jocuri video de rol cu multiplayer online în masă). Pentru a juca Ultima Ordine, care a fost MMORPG-ul meu preferat, a trebuit să creez și să-mi asum o identitate alternativă, sau „alt”.
Puteam alege, de exemplu, să fiu vrăjitor sau războinic, meșteșugar sau hoț și puteam să comut între aceste
„alt”-uri cu o libertate care nu-mi era disponibilă în viața offline, ale cărei instituții tind să suspecteze orice mutabilitate.
Cutreieram peisajele din Ultima ca unul dintre „alt”-
urile mele și interacționăm cu „alt”-uri ce aparțineau altor jucători. Pe măsură ce cunoșteam „alt”-urile acelea
diferite, colaborând cu ele la unele misiuni, îmi dădeam seama uneori că-i mai întâlnisem anterior pe utilizatorii lor, dar sub identități diferite, în timp ce ei, la rândul lor, puteau avea aceeași revelație despre mine. Îmi citiseră
mesajele și deduseseră, grație unui tic verbal sau unei misiuni speciale pe care o sugerasem, că eu – care eram în prezent, să zicem, un cavaler care-și spunea Shrike –
eram, de asemenea, sau fusesem, un bard care-și spunea Corwin și un fierar care-și spunea Belgarion. Uneori îmi plăceau interacțiunile acestea ca oportunități pentru flecăreli, dar, de cele mai multe ori, le tratam competitiv, măsurându-mi succesul prin capacitatea de a identifica mai multe „alt”-uri ale unui utilizator decât îmi putuse identifica el. Întrecerile acelea pentru a stabili dacă îi pot deconspira pe alții fără a fi eu însumi deconspirat mă
solicitau să fiu precaut, să nu recurg la șabloane verbale ce m-ar putea expune și, simultan, să-i angajeze pe alții și să-i tină în alertă fată de modalitățile prin care și-ar fi putut dezvălui din neatenție identitățile reale.
Chiar dacă „alt”-urile din Ultima erau multiple ca nume, ele erau în esență stabilizate prin natura rolurilor lor bine definite, chiar arhetipale, și astfel angrenate în ordinea socială stabilită a jocului, încât adoptarea lor te făcea uneori să te simți ca exercitând o datorie civică.
