este
originea
hackingului:
conștientizarea unei legături sistemice între imput și output, între cauză și efect. Hackingul nu se referă
exclusiv la computere, ci există oriunde sunt reguli.
Pentru hackingul unui sistem este necesar să-i cunoaștem regulile mai bine decât cei care l-au creat sau îl conduc și să exploatăm deosebirea vulnerabilă dintre modul în care indivizii respectivi au plănuit să
funcționeze sistemul și modul cum funcționează el în
realitate sau cum ar putea fi făcut să funcționeze. Prin valorificarea acestor utilizări neintenționate, hackerii nu încalcă regulile, ci le demască.
Oamenii sunt construiți genetic pentru a recunoaște tipare. Toate alegerile pe care le facem se bazează pe o serie de ipoteze, atât empirice, cât și logice, derivate subconștient și dezvoltate conștient. Utilizăm ipotezele pentru a evalua consecințele potențiale ale fiecărei alegeri și capacitatea de a face asta rapid și precis o descriem drept inteligență. Totuși, până și cei mai isteți dintre noi se bazează pe ipoteze pe care nu le-am testat niciodată… și de aceea alegerile pe care le facem sunt adesea imperfecte. Oricine știe mai bine, sau gândește mai rapid și mai exact decât noi, poate profita de aceste imperfecțiuni pentru a crea consecințe la care noi nu ne-am așteptat niciodată. Natura egalitară a hackingului –
căruia nu-i pasă cine ești, ci doar cum raționezi – îl face o metodă fiabilă pentru abordarea tipului de personaje ce dețin autoritatea atât de convinse de justețea sistemului lor, încât nu s-au gândit niciodată să-l testeze.
Desigur, n-am învățat nimic din toate astea la școală.
Le-am învățat de unul singur, online. Internetul mi-a oferit șansa de a urmări toate subiectele ce mă interesau și toate legăturile dintre ele, fără să fiu restricționat de ritmul colegilor de clasă și al profesorilor. Însă, cu cât
petreceam mai mult timp online, cu atât simțeam mai mult că temele pentru școală erau neimportante.
În vara când am împlinit 13 ani, am hotărât să nu-mi mai fac temele pentru școală sau cel puțin să le reduc serios. Nu eram totuși sigur cum voi reuși asta. Toate planurile la care m-am gândit aveau probabil să fie urmate de repercusiuni. Dacă eram prins chiulind de la ore, părinții aveau să-mi revoce privilegiile la computer; dacă hotăram să abandonez școala, aveau să-mi îngroape cadavrul adânc în pădure și să le spună
vecinilor că fugisem de acasă. Trebuia să vin cu un hacking… și apoi, în prima zi a noului an școlar, am găsit unul. Mai precis, l-am primit cadou.
La fiecare materie, în prima oră, profesorii titulari și-au expus programa, detaliind materialele de studiu, bibliografia obligatorie și programarea testelor, a examenelor și a lucrărilor. De asemenea, ne-au prezentat modul lor de notare – în esență, explicații despre calculul calificativelor A, B, C și D. Nu mai întâlnisem niciodată astfel de informații. Cifrele și literele lor erau ca o ecuație ciudată, care sugera o soluție la problema mea.
În ziua aceea, după ce m-am întors de la școală, m-am așezat cu programa în față și am calculat ce aspecte ale fiecărei materii aș fi putut pur și simplu să ignor și totuși să mă aștept să primesc notă de trecere. De exemplu,
potrivit regulilor, pentru istoria SUA, chestionarele aveau o pondere de 25%, testele o pondere de 35%, referatele 15%, temele pentru acasă 15%, iar activitatea în clasă – categoria cea mai subiectivă, la toate materiile
– avea ponderea de 10%.
Pentru că, de obicei, mă descurcam bine la chestionare și la teste, fără a trebui să studiez prea mult, mă puteam bizui pe ele ca sursă fiabilă de puncte care să-mi economisească timpul. Pe de altă parte, referatele și temele pentru acasă erau cele mai cronofage: valoare mică și costuri mari pentru Timpul Meu.
Studiind toate numerele respective, am conchis că, dacă nu făceam nicio temă pentru acasă, dar luam nota maximă la toate celelalte, aș fi ajuns la un calificativ cumulat de 85, adică B. Dacă n-aș fi făcut nicio temă
pentru acasă și n-aș fi scris niciun referat, dar luam nota maximă la toate celelalte, aș fi ajuns la un calificativ cumulat de 70, adică C minus. Cei 10% care însemnau activitatea în clasă aveau să fie rezerva mea de protecție.
Chiar dacă profesorul mi-ar fi dat 0 la ea, dacă mi-ar fi interpretat activitatea drept perturbare, tot puteam obține 65, adică D minus. Tot aș fi promovat.
Sistemele profesorilor mei aveau imperfecțiuni fatale.
Instrucțiunile lor despre cum să obții nota cea mai mare puteau fi utilizate ca instrucțiuni pentru a obține libertatea cea mai mare – o cheie pentru a evita să fac
ceea ce nu-mi plăcea și totuși să mă strecor.
În momentul în care am înțeles asta, am încetat să mai fac orice temă pentru acasă. Fiecare zi însemna fericire, genul de fericire interzis oricui suficient de vârstnic ca să lucreze și să plătească taxe, până când profesorul de matematică, domnul Stockton, m-a întrebat în fața întregii clase de ce nu predasem niciuna dintre cele șase-șapte teme pentru acasă de până atunci. Încă
neatins de șiretenia vârstei și uitând pentru o clipă că, prin dezvăluirea hackingului, mă lipseam de un avantaj, i-am oferit încântat ecuația. Râsetele colegilor de clasă au durat doar o clipă înainte ca toți să înceapă
să calculeze de zor dacă și ei își puteau permite să
adopte o viață post-teme pentru acasă.
— Foarte isteț, Eddie! a spus domnul Stockton și a trecut zâmbind la lecția următoare.
Eram cel mai inteligent elev din școală, dar totul a durat doar 24 de ore, până când domnul Stockton a anunțat noile reguli. Potrivit lor, orice elev care nu preda minimum șase teme pentru acasă până la sfârșitul semestrului primea automat calificativul F.
Foarte isteț, domnule Stockton!
După oră, el mi-a cerut să mai rămân puțin și mi-a spus:
— Ar trebui să-ți folosești creierul nu pentru a vedea cum să eviți munca, ci ca să faci lucrurile cele mai bune
de care ești în stare. Tu ai mult potențial, Ed. Nu cred însă că-ți dai seama că notele pe care le capeți aici te vor urmări toată viața. Trebuie să începi să te gândești la Dosarul tău Permanent.
Scăpat de temele pentru acasă, cel puțin pentru o vreme, și dispunând astfel de mai mult timp liber, am făcut, de asemenea, și ceva hacking mai convențional –
bazat pe computer. Abilitățile mi s-au îmbunătățit treptat. În librărie, răsfoiam fanzine ale hackerilor, fotocopiate neclar și capsate manual, care aveau nume ca 2600 și Phrack, absorbindu-le tehnicile și, în decursul procesului, absorbindu-le politica antiautoritate.
Mă găseam la baza stâlpului totemic tehnic, un pseudohacker n00b care lucra cu instrumente pe care nu le înțelegea și care funcționau în conformitate cu principii ce-l depășeau. Oamenii continuă să mă întrebe de ce, atunci când am dobândit într-un final unele competențe, nu m-am grăbit să golesc conturi bancare sau să fur numere de carduri de credit. Răspunsul sincer este că eram prea tânăr și prea prost ca să știu măcar că
aveam această posibilitate, ca să nu mai spun că n-aș fi știut ce să fac cu prada. Tot ce-mi doream, tot ce-mi trebuia aveam deja gratis. Am descoperit în schimb modalități simple de hacking pentru unele jocuri, ca să
