impresionat
de
modelul
programării
computerelor, la întrebările cărora se poate răspunde numai în două feluri: Da/Nu, On/Off, cu toate valorile imaginabile, cu toate instrucțiunile imaginabile, exprimate într-un final prin 1 și 0, versiunea codului mașinii pentru Adevărat și Fals. Până și întrebările cu opțiuni multiple din chestionare și din teste puteau fi abordate prin logica opozițională a binarității. Dacă nu recunoșteam imediat unul dintre posibilele răspunsuri ca fiind adevărat, puteam totuși încerca să-mi reduc alegerile printr-un proces de eliminare, căutând termeni ca „întotdeauna” sau „niciodată” și excepții de invalidare.
Totuși, spre sfârșitul primul an de liceu, m-am confruntat cu o temă foarte diferită, o întrebare la care nu se putea răspunde prin bifarea de căsuțe cu creionul, ci doar prin retorică: fraze complete organizate în paragrafe complete. Pe scurt, a fost o temă de clasă la engleză care suna așa: „Scrieți-vă autobiografia în minimum 1000 de cuvinte.” Niște străini îmi ordonau să-mi divulg gândurile despre, poate, singurul subiect
în legătură cu care nu aveam niciun fel de gânduri: persoana mea, oricare ar fi fost ea. Pur și simplu, n-am putut scrie nimic. Am fost blocat. Am predat o pagină
goală și am primit calificativul „Incomplet”.
Problema mea, ca și tema în sine, era personală. Nu puteam „să-mi scriu autobiografia”, deoarece viața mea la momentul acela era prea confuză și stânjenitoare, iar eu nu voiam să mint.
Asta, pentru că familia mea se destrăma. Părinții mei divorțau. Totul se întâmplase foarte rapid. Tata s-a mutat, iar mama a scos la vânzare casa din Crofton și s-a mutat cu sora mea și cu mine într-un apartament cu chirie, apoi a cumpărat un apartament într-un complex nou construit în apropiatul Ellicott City. Am avut prieteni care mi-au spus că nu ești cu adevărat adult până nu-ți îngropi un părinte sau nu devii tu însuți părinte. Dar nimeni nu menționează niciodată că, pentru copiii de o anumită vârstă, divorțul este ca și cum ambele evenimente s-ar petrece simultan. Icoanele invulnerabile ale copilăriei tale dispar brusc. În locul lor, dacă cineva le ocupă locul, apare o persoană încă și mai pierdută decât tine, plină de lacrimi și de furie, care vrea de la tine să-i dai asigurări că totul va fi bine până
la urmă. Nu va fi însă așa, cel puțin o vreme.
În timp ce drepturile de custodie și de vizită erau lămurite de tribunal, sora mea s-a dedicat trup și suflet
depunerii de cereri la colegii, a fost acceptată peste tot și a început să numere zilele până la plecarea la University of North Carolina din Wilmington.
Pierderea ei însemna pierderea legăturii mele celei mai strânse cu ceea ce fusese familia noastră.
Am reacționat îndreptându-mi atenția spre interior.
M-am pus pe treabă și mi-am impus să devin altă
persoană, un cameleon care adopta masca aceluia de care oamenii la care țineam aveau nevoie la momentul respectiv. În familie, eram de încredere și sincer. Printre prieteni, eram vesel și nepăsător. Dar când rămâneam singur, eram tăcut, chiar posac și mereu îngrijorat că
sunt o povară. Mă obsedau toate excursiile prin Carolina de care mă lamentasem, toate Crăciunurile pe care le stricasem arătând carnetul cu note proaste, toate ocaziile când refuzasem să fiu offline și să-mi fac treburile. Fiecare scandal pe care-l cauzasem în copilărie îmi fulgera prin minte, ca fotografiile făcute la locul crimei, dovezi că eram vinovat pentru cele întâmplate.
Am încercat să alung vinovăția, ignorându-mi emoțiile și prefăcându-mă independent, până ce am proiectat în exterior un soi de maturitate precoce. Am încetat să mai spun că „mă jucam” pe computer și am început să spun că „lucram” pe computer. Simpla înlocuire a cuvintelor, fără să fi schimbat deloc ceea ce
făceam, a însemnat o diferență în felul cum eram perceput de alții și chiar de mine.
Am încetat să-mi spun „Eddie”. De acum înainte, am fost „Ed”. Am căpătat primul meu telefon mobil, pe care îl purtam prins de cureaua pantalonilor, ca un bărbat în toată firea.
Neașteptata binecuvântare a traumei – reinventarea –
m-a învățat să apreciez lumea din afara celor patru pereți ai casei. Am fost surprins să constat că pe măsură
ce puneam o distanță tot mai mare între mine și cei doi adulți care mă iubeau cel mai mult, mă apropiam de alții, care mă tratau ca pe un egal. Mentori care m-au învățat să navighez cu vele, m-au instruit să lupt, m-au antrenat să vorbesc în public și mi-au dat încredere să
stau pe scenă – toți au ajutat la creșterea mea.
Cu toate acestea, la începutul celui de-al doilea an de liceu, mă simțeam tot timpul obosit și adormeam mai des decât de obicei – nu doar la scoală, ci acum chiar și la computer. Mă trezeam în toiul nopții și tresăream îndreptându-mă în scaun, iar ecranul din fața mea era acoperit de litere și de cifre lipsite de sens, deoarece adormeam pe tastatură. În curând au început să mă
doară articulațiile, mi s-au umflat ganglionii, mi s-a îngălbenit albul ochilor și eram prea obosit ca să mă dau jos din pat, chiar și după ce dormisem neîntrerupt 12
ore sau mai mult.
După ce mi s-a luat mai mult sânge decât îmi imaginasem vreodată că am în corp, am fost diagnosticat într-un final cu mononucleoză infecțioasă.
Pentru mine a însemnat o boală atât serios debilitantă, cât și serios umilitoare, nu în ultimul rând pentru că, de obicei, se contracta prin ceea ce colegii mei de clasă
numeau „cuplare”, iar la 15 ani, singura „cuplare” pe care o făcusem vreodată implicase un modern. Școala a fost dată complet uitării, absențele mi s-au îndesit și nici măcar asta nu mă făcea fericit. Nici chiar o dietă exclusiv pe bază de înghețată nu m-a făcut fericit. Abia aveam energia să joc jocurile căpătate de la părinții mei –
fiecare dintre ei încerca să aducă jocul cel mai cool, jocul cel mai nou, ca și cum s-ar fi întrecut pentru a mă
stimula sau pentru a-și atenua vinovăția provocată de divorț. Când n-am mai avut chef nici măcar să mișc un joystick, m-am întrebat de ce mai trăiam. Uneori mă
trezeam incapabil să recunosc camera în care mă
găseam. Îmi lua ceva timp să-mi dau seama dacă mă
aflam la mama sau în apartamentul cu două camere al tatei și nu-mi aminteam cum ajunsesem de la unul la celălalt. Toate zilele semănau între ele.
Parcă trăiam învăluit în ceață. Îmi amintesc că am citit Conștiința unui hacker (sau Manifestul unui hacker) , Snow
Crash1 de Neal Stephenson și tone de J.R.R. Tolkien, adormind pe la mijlocul unui capitol și confundând personajele și acțiunea, până ce visam că Gollum era lângă noptiera mea și se jeluia: „Stăpâne, stăpâne, informația vrea să fie liberă.”
Deși mă resemnasem cu tot ce-mi aduceau visele somnului febril, adevăratul coșmar era gândul că
trebuia să recuperez activitățile școlare. După ce pierdusem aproximativ patru luni de liceu, am primit o scrisoare de la Arundel High, care mă informa că
