trebuia să repet anul al doilea. Aș zice că am fost șocat, dar în clipa când am citit scrisoarea, mi-am dat seama că știusem că era ceva inevitabil, de care mă temeam de multe săptămâni. Perspectiva de a reveni la școală, ca să
nu mai zic de repetarea unui an, era de neimaginat pentru mine și aș fi fost gata să fac orice pentru a o evita.
Chiar în momentul în care boala mea glandulară
dusese la o deprimare completă, primirea veștii de la liceu m-a scuturat din amorțeală. Brusc m-am sculat și m-am îmbrăcat cu altceva decât cu pijamale. Brusc am intrat
online
și
am
dat
telefoane,
căutând
vulnerabilitățile sistemului, căutând un hacking. După
un pic de scotocire și o mulțime de formulare completate, soluția mi-a aterizat în căsuța poștală: 1 Roman apărut în limba română la Ed. Corint, 2010 (n. tr.).
fusesem acceptat la colegiu. Se pare că, pentru a-ți depune dosarul la colegiu, n-ai nevoie de o diplomă de liceu.
Anne Arundel Community College era o instituție locală, nici pe departe la fel de venerabilă ca școala surorii mele, dar perfectă pentru mine. Conta doar faptul că era acreditată. M-am dus cu acceptarea admiterii la directorii liceului meu, care, cu o combinație curioasă și abia camuflată de resemnare și satisfacție, au fost de acord să mă lase să mă înscriu.
Urma să particip la cursurile colegiului două zile pe săptămână, ceea ce însemna aproape maximum cât reușeam să mă mențin vertical și funcțional. Întrucât aveam să urmez cursuri peste nivelul clasei mele, nu trebuia să sufăr pentru anul pe care-l ratasem. Săream pur și simplu peste el.
AACC se afla la aproximativ 25 de minute distanță, iar primele dăți când am șofat singur până acolo au fost tot atâtea călătorii periculoase; luasem foarte recent permisul și abia puteam sta treaz la volan. Asistam la curs, apoi mă duceam direct acasă, să dorm. Eram cel mai tânăr student de la toate cursurile la care participam și poate chiar cel mai tânăr din colegiu, ceea ce însemna alternativ o noutate, cumva asemănătoare unei mascote, și o prezență stânjenitoare. Iar asta, alături de faptul că încă eram în convalescență, însemna
că nu rămâneam prea mult alături de noii colegi. De asemenea, pentru că AACC era un colegiu de navetiști, nu avea o viață activă de campus. Anonimatul lui mi se potrivea însă, ca și cursurile, majoritatea lor fiind clar mai interesante decât orice la care moțăisem în Arundel High.
Înainte de a trece însă mai departe și a părăsi liceul pentru totdeauna, trebuie amintit că eram încă dator cu tema la engleză, care fusese notată cu „Incomplet”.
Autobiografia mea. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mă
apasă mai mult, și totuși scrierea ei n-a devenit mai ușoară.
Cert este că nimeni cu o biografie ca a mea nu se apropie cu inima ușoară de scrierea unei autobiografii.
Este greu ca, după ce am petrecut atât de mult din viață
încercând să evit identificarea, să mă răsucesc cu o sută
optzeci de grade și să împărtășesc „dezvăluiri personale” într-o carte. Comunitatea de informații încearcă să inculce membrilor ei un anonimat fundamental, o personalitate de tip „tabula rasa” pe care să se înscrie secretomania și arta imposturii. Te instruiești ca să treci neobservat, să arăți și să vorbești ca alții. Locuiești în casa cea mai banală, conduci mașina cea mai banală, porți aceleași haine banale ca toți ceilalți. Diferența este că procedezi așa în mod deliberat:
banalitatea, normalitatea sunt acoperirea ta. Aceasta este răsplata perversă a unei cariere altruiste, care nu aduce glorie publică: gloria privată nu sosește în timpul muncii, ci după aceasta, când poți să revii printre ceilalți și să-i convingi cu succes că ești unul dintre ei.
Deși există un număr mare de termeni psihologici mai populari și cu siguranță mai exacți pentru acest tip de divizare a identității, eu am tendința să-l consider ca fiind criptare umană. Ca în orice proces de criptare, materialul inițial – identitatea noastră de bază –
continuă să existe, dar sub o formă bine încuiată și codificată. Ecuația care permite această codificare este o proporție simplă: cu cât știi mai multe despre alții, cu atât știi mai puține despre tine. După un timp, este posibil să-ți uiți preferințele, ba chiar și antipatiile. Îți poți pierde convingerile politice, alături de orice respect pe care l-ai putea avea pentru procesul politic. Totul este subsumat jobului, care începe cu negarea caracterului și se încheie cu negarea conștiinței.
„Misiunea e mai presus de orice.”
O versiune a celor de mai sus mi-a servit mulți ani ca explicație pentru dedicația mea față de intimitate și pentru incapacitatea sau lipsa de dorință de a mă
implica emoțional. Abia acum, după ce am părăsit IC de aproape tot atâta timp cât am fost un membru al ei, îmi dau seama: nu-i nici pe departe suficient. La urma
urmei, nu se poate spune că eu am fost spion – nici măcar nu mă bărbieream – când am predat pagina aceea albă la ora de engleză. În schimb, eram un copil care practicase spionajul o vreme, fără să fie spion – parțial prin experimentele mele online cu identitățile din jocuri, dar mai mult decât orice prin abordarea tăcerii și a minciunilor care au urmat divorțului părinților mei.
Prin ruptura aceea, noi am devenit o familie de păstrători de secrete, experți în subterfugii și tăinuiri.
Părinții păstrau secrete unul față de celălalt, față de mine și de sora mea. În cele din urmă, sora mea și cu mine am avut secretele noastre, atunci când unul dintre noi stătea cu tata în weekend, iar celălalt rămânea cu mama. Una dintre încercările cele mai dificile pe care trebuie să le înfrunte un copil cu părinții divorțați este să fie întrebat de un părinte despre noua viață a celuilalt.
Mama lipsea mult timp, deoarece reîncepuse să se întâlnească cu diverși bărbați. Tata s-a străduit din răsputeri să umple golul dar, uneori se înfuria pe procedura de divorț, îndelungată și costisitoare. Când se întâmpla așa, mi se părea că rolurile noastre s-ar fi inversat. Trebuia să fiu hotărât și să-l înfrunt, să discut rațional cu el.
Este dureros să scriu toate acestea, deși nu pentru că
evenimentele din perioada aceea ar fi dureros de
reamintit, ci pentru că ele nu indică în niciun fel decența esențială a părinților mei sau felul cum, din dragoste pentru copiii lor, au reușit într-un final să-și îngroape neînțelegerile, să se împace, să se respecte reciproc și să
înflorească separat în tihnă.
Genul acesta de schimbare este constant, comun și uman. Dar o autobiografie este statică, este documentul pecetluit al unei persoane aflate în flux. În consecință, relatarea cea mai bună pe care o poate face cineva despre sine nu-i o declarație, ci un angajament – un legământ făcut principiilor pe care le prețuiește și viziunii persoanei care speră să devină.
Mă înscrisesem la colegiul de stat pentru a-mi economisi timpul după un recul, nu pentru că aș fi intenționat să-mi continui studiile superioare. Dar am făcut un legământ față de mine însumi că voi termina cel puțin liceul. Iar într-un weekend mi-am onorat întrun final promisiunea, ducându-mă la o școală publică
