Cu siguranță avea o copie a itinerarului nostru, de vreme ce Sarah și cu mine călătoream din Hong Kong cu Aeroflot, principala companie aeriană a Rusiei.
Până în acest moment, el și cu mine am citit din același scenariu de spionaj, însă acum conversația a schimbat direcția.
— Nu ați aflat? a zis el.
S-a ridicat și s-a uitat la mine de parcă mi-ar fi adus vestea unui deces în familie.
— Mi-e teamă că trebuie să vă spun că pașaportul dumneavoastră nu este valabil.
Am fost atât de surprins, încât m-am bâlbâit:
— Îmi pare rău, dar eu… eu nu cred așa ceva.
Bărbatul s-a aplecat peste masă și a spus:
— Ba da, este adevărat! Credeți-mă! Este decizia ministrului dumneavoastră, John Kerry. Pașaportul dumneavoastră
a
fost
anulat
de
autoritățile
dumneavoastră, iar serviciile aeriene au primit instrucțiuni să nu vă permită să călătoriți.
Eram sigur că era un șiretlic, dar nu eram prea sigur în ce scop.
— Acordați-ne un minut, am spus.
Însă chiar înainte să apuc să rostesc rugămintea până
la capăt, Sarah și-a smuls laptopul din geantă și s-a îndreptat spre rețeaua Wi-Fi a aeroportului.
— Bineînțeles, puteți verifica, a spus bărbatul și s-a întors spre colegii lui, conversând amabil cu ei în rusă
de parcă avea tot timpul din lume.
Apărea pe toate site-urile pe care s-a uitat Sarah.
După ce apăruse știrea că am părăsit Hong Kongul, Departamentul de Stat american a anunțat că mi-a anulat pașaportul. Mi-au revocat documentele de călătorie pe când eu mă aflam în timpul zborului.
Eram sceptic: propriul meu guvern mă prinsese în cursă în Rusia. Mișcarea Departamentului de Stat ar fi putut fi pur și simplu rezultatul unei proceduri birocratice – când încerci să prinzi un fugar, să alertezi Interpolul și să-i anulezi pașaportul este doar procedura standard de operare. Însă în cele din urmă era
autodistrugere, oferindu-i Rusiei o victorie uriașă de propagandă.
— E adevărat, a confirmat Sarah, cu o înclinare a capului.
— Și ce veți face? a întrebat bărbatul și a ocolit masa ca să vină lângă noi.
Înainte să scot permisul ecuadorian de liberă trecere din buzunar, Sarah a spus:
— Îmi pare rău, dar sunt nevoită să îl sfătuiesc pe domnul Snowden să nu mai răspundă la nicio întrebare.
Bărbatul a arătat spre mine și a zis:
— Vă rog să veniți.
Mi-a făcut semn să îl urmez spre capătul îndepărtat al sălii de conferințe, unde se afla o fereastră. M-am dus, m-am oprit lângă el și am privit afară. La vreo trei sau patru etaje sub noi, era strada unde se afla cea mai mare grămadă de reporteri pe care o văzusem vreodată, o mulțime de reporteri agitând camere și microfoane.
Era un spectacol impresionant, poate pus în scenă de FSB, poate nu, cel mai probabil jumătate-jumătate.
Aproape totul în Rusia este jumătate-jumătate. Dar cel puțin acum știu de ce eu și Sarah fuseserăm aduși în sala de conferințe din acest salon.
M-am întors la scaunul meu, dar nu m-am așezat.
Bărbatul s-a întors de la fereastră ca să fie cu fața la mine și a spus:
— Pentru
o
persoană
aflată