Așa am cunoscut-o – în mișcare. Mi-ar plăcea să spun că am început întâlnirea noastră mulțumindu-i, însă
primul lucru pe care l-am spus a fost: „Când ai dormit ultima dată?” Sarah arăta la fel de răvășită și de ciufulită
ca mine. S-a uitat pe fereastră, de parcă încerca să își aducă aminte răspunsul la întrebare, apoi a clătinat din
cap: „Nu știu.”
Eram amândoi răciți, astfel încât discuția noastră
grijulie era punctată de strănuturi și tuse. După cum mi-a mărturisit, era interesată să mă ajute mai mult din loialitate față de conștiința ei, decât față de revendicările ideologice ale angajatorului ei. Cu siguranță, convingerile ei politice fuseseră modelate nu atât de opoziția sălbatică a lui Assange față de puterea centrală, cât de propria ei convingere că prea mult din ceea ce era considerat jurnalism contemporan servea mai degrabă
intereselor guvernamentale decât le contesta. În tot acel timp cât ne-am grăbit spre aeroport, ne-am prezentat la check-in, am trecut de controlul pașapoartelor pentru primul din ceea ce trebuia să fie trei zboruri, mă
așteptam să îmi ceară ceva – orice, chiar și să dau o declarație despre Assange sau organizație. Însă nu a făcut-o niciodată, deși mi-a împărtășit bucuroasă
părerea ei că eram nebun să am încredere în conglomeratele media ca să păzească ușa dintre public și adevăr. Pentru acel exemplu de discuție deschisă și pentru multe altele, întotdeauna voi prețui integritatea lui Sarah.
Călătoream spre Quito, în Ecuador, via Moscova, via Havana, via Caracas pentru un motiv cât se poate de simplu: era singura rută sigură disponibilă. Nu existau zboruri directe spre Quito din Hong Kong, și toate
celelalte zboruri de legătură treceau prin spațiul aerian al Statelor Unite. Deși eram îngrijorat din cauza escalei în Rusia – aveam aproape 20 de ore înainte de plecarea zborului spre Havana –, teama mea principală era legată de următoarea etapă a călătoriei, deoarece să
călătorești din Rusia spre Cuba însemna să treci prin spațiul aerian al NATO. Nu îmi făcea o plăcere deosebită să zbor deasupra unei țări precum Polonia, care, în toată viața mea, făcuse totul ca să mulțumească
Guvernul Statelor Unite, inclusiv să găzduiască locații secrete ale CIA, unde foștii mei colegi de la IC supuneau prizonierii la „interogatorii îmbunătățite”, un alt eufemism al erei Bush pentru „tortură”.
Îmi purtam pălăria coborâtă pe ochi ca să evit să fiu recunoscut, iar Sarah ținea locul ochilor mei. M-a luat de braț și m-a condus spre poartă, unde am așteptat până la îmbarcare. Acela a fost ultimul moment în care putea să dea înapoi și i-am spus-o.
— Nu trebuie să faci asta.
— Să fac ce?
— Să mă protejezi în felul ăsta.
Sarah s-a încordat.
— Hai să clarificăm un lucru! a spus ea în timp ce ne îmbarcam. Nu te protejez. Nimeni nu te poate proteja.
Eu sunt aici ca să îngreunez sarcina oricui încearcă să
intervină. Să mă asigur că toată lumea se comportă
impecabil.
— Deci ești martorul meu, am spus.
A zâmbit strâmb.
— Cineva trebuie să fie ultima persoană care te vede în viață. Așa că pot fi eu aceea.
Cu toate că cele trei puncte în care eu credeam că
aveam cele mai mari șanse să fim opriți se aflau acum în urma noastră (check-in, controlul pașapoartelor și poarta), nu mă simțeam în siguranță în avion. Nu voiam să devin prea mulțumit de situație. M-am așezat pe scaunul de la fereastră, iar Sarah s-a așezat lângă mine, ca să mă protejeze de privirile pasagerilor de peste culoar. După ceea ce a părut a fi o eternitate, ușile cabinei s-au închis, pasarela a fost dată la o parte și în sfârșit ne puneam în mișcare. Însă chiar înainte ca avionul să ajungă de pe calea de rulare pe pista de decolare, s-a oprit brusc. Eram agitat. Trăgând borul pălăriei peste ochelari, mă străduiam să prind sunetul sirenelor sau luminile albastre. Jucam jocul așteptării încă o dată – era o așteptare care n-avea să se sfârșească.
Până când, deodată, avionul s-a pus în mișcare din nou, s-a întors și mi-am dat seama că eram din nou la rând pentru decolare.
Mi-a venit inima la loc odată ce roțile s-au desprins de sol, însă era greu de crezut că mă aflam în afara oricărui pericol. Când am ajuns în aer, mi-am relaxat coapsele și
am simțit nevoia să îmi scot cubul Rubik din bagaj. Însă
știam că nu puteam, pentru că nimic nu m-ar fi făcut să
ies în evidență. În schimb, m-am așezat înapoi, mi-am tras pălăria pe ochi și mi-am ațintit privirea spre harta de pe ecranul din spătarul scaunului din fața mea, urmărind ruta pixelată deasupra Chinei, Mongoliei și Rusiei – niciuna dintre ele nefiind dispusă să facă
favoruri Departamentului de Stat american. Totuși, nu puteam prevedea ce vor face autoritățile ruse odată ce vom ateriza, după ce ne vor târî la control ca să îmi poată căuta prin laptopul curat și bagajele goale.
Speranța mea că ne va scuti de tratamente și mai intruzive se baza pe faptul că întreaga lume era cu ochii pe noi, iar avocații mei și cei de la Wikileaks ne cunoșteau itinerarul.
Numai când am intrat în spațiul aerian al Chinei, mi-am dat seama că nu puteam să mă odihnesc și i-am adresat explicit această întrebare lui Sarah: „De ce mă
ajuți?”
A coborât vocea, de parcă ar fi încercat să își tempereze emoțiile, și mi-a spus că voia să am parte de un deznodământ mai bun. Nu mi-a spus niciodată ce fel de deznodământ mai bun și față de al cui, iar eu nu am putut să iau răspunsul decât ca pe un semn al discreției și al respectului ei.
M-am simțit mai liniștit, cel puțin îndeajuns ca să
dorm puțin.
Am aterizat la Șeremetievo în 23 iunie pentru ceea ce credeam că avea să fie o escală de 20 de ore. S-a prelungit mai bine de șase ani. Exilul este o escală fără
